Primul a fost baletul.
În ciuda unui corp lunguieţ, maleabil, flexibil, „fără oase”-vorba mamei şi a unei curiozităţi iniţiale pentru cât de mult pot să mi-l îndoi şi pliez, baletul nu m-a ţinut mult timp în mreje. Nu-mi disipa energia pe care o aveam din plin şi cu care nu ştiam ce să fac. Ieşeam de la sala cu oglinzi a Casei de cultură nervoasă şi frustrată. Surplusul de energie neconsumat l-am înmagazinat şi defulat în cuvinte, devenind la cinci ani, o obrăznicătură care îţi întoarce vorba şi-ţi dă replica pe loc de te-ncuie. Popular, unui astfel de copil i se spune că „are draci sau limbrici”. Le aveam pe amândouă. De pe urma baletului, am rămas cu abilităţi binevenite în diverse contexte: pot sta în poziţii chinuite ore în şir fără să mă doară ceva, pot să-mi îndoi degetele de la mână ca să pară rupte, pot face câţiva paşi în vârful picioarelor, lucruri perfect folosibile traiului în comun când vreau să inspir milă şi compasiune, când sunt bătută de soartă şi vreau să arăt ca atare sau când nu vreau să audă cineva de-al casei la ce oră m-am întors din „delegaţie” azi-noapte.
Mi se aminteşte de înregimentarea mea într-ale tutuului roz când după un master class de dans, o doamnă mă abordează, întrebându-mă dacă am făcut balet? Înainte să îi răspund, mă gândesc că iar mi-am ţinut degetele aiurea sau am întins piciorul cu vârful înainte când trebuia să punctez podeaua cu călcâiul sau mişcarea braţului a fost prea lină de parcă eu aş fi crescut printre lebede albe pe o scenă şi nu undeva la adunat fân prin Mărtineasca. Sau când o altă doamna, „do’mna Neli”, instructor, îmi complimentează poziţia corpului, drept, cu pieptul înainte, menţionându-mi că dacă vreodată decid să procreez, să fac fată şi să o trimit neapărat la gimnastică sau dans. Sau când rătăcind prin viaţă undeva prin sudul Indiei, pe timpul musonului, colega de rătăcire şi de serviciu, suedeza Ebba, în timpul potopului ce cădea peste noi, fără umbrele şi negăsind nici o ricşă să ne ducă până acasă, se opreşte să mă întrebe: „Maria, tu ai făcut balet?” „Yes, but why?” „Sari foarte graţios bălţile, cu vârful piciorului întins.”

Al doilea a fost alergatul.
Îmi plăcea mult să fug pentru că nu mă gândeam la nimic. Mintea mea era într-o binecuvântată pauză, o hibernare binevenită după ani de hăis şi cea, fără nimic productiv lăsat în urmă. Mai problematic a fost când am dat de competiţii: rezistenţă, viteză, 50 m garduri, săritura la groapa cu nisip. Paradoxal, deşi o fire competitivă, competiţiile de atletism nu-mi plăceau. Îmi băgau mintea-n priză şi mă lăsau în sevraj tânjind după alergatul meu frumos când mintea îmi era liniştită, calmă şi cuminte, nu gândită la podium sau medalii, preocupată să nu fac clubul şi pe doamna antrenoare de minune. Din atletism am rămas cu amintirea plăcută a idilei cu 50 m garduri.
Acum şapte ani fugeam pe stadion, dimineaţa, între 8 şi 9. Eram numai eu, roua şi o tanti femeie de serviciu. Într-o dimineaţă m-a întrebat pentru ce competiţie mă antrenez. M-am oprit speriată şi i-am spus că pentru niciuna. Alerg de plăcere. S-a uitat lung la mine. Destul cât să-i dea minţii mele de lucru: „na, fugi fără rost… ţi-am spus că îţi trăbă o competiţie… fugi aurea, că n-ai de lucru” (e drept, eram şomeră) …”fugi de viaţă şi de lume.”  De-ajuns cât să-mi omoare plăcerea de-a fugi.

Al treilea a fost baschetul.
La baschet am ajuns fiindcă am refuzat să mă joc volei. La ora de educaţie fizică ne arunca profu’ Mondoc câte o minge, de fotbal băieţilor, de volei fetelor şi să-i dăm bătaie. Fotbal nu eram eu fan, volei cu atât mai puţin. Plus nici băile de mulţime, gen 10 într-o echipă, nu-mi plăceau în mod deosebit. M-am dus la profu’ în vestiar şi i-am cerut altă minge. „De ce nu te joci volei?” „Nu vreau.” „Nu vrei…da’ ce vrei să te joci?” Am ridicat din umeri. „Tenis ştii?” Iar din umeri. „Baschet?” A fost dragoste la prima vedere între mine şi o minge mare, portocalie, ce-mi făcea cu ochiul. Era grea. Profu’ mi-a arătat o dată cum să sprijin corect mingea pe mâna cu care arunc şi cum să sar să dau la coş. Apoi ne-a lăsat singuri, doar noi trei: eu, ea, portocalie şi el, coşul. Într-o fericire am dus-o ani de zile. Mingea portocalie şi coşul alb, contur marcat cu negru, întotdeauna fără plasă mi-au fost alături când am intrat la liceu, când m-am supărat că băiatul pe care îl plac mi-a mărturisit că „ce păcat că n-am părul lung şi nu sunt roşcată”, când profa de română mi-a lăudat teza, când cealaltă profă de română m-a scalpat că mi-am distrus olimpiada scriind Arghezi cu doi i, eu motivând că aşa aud, doi i în Arghezi, când profa de engleză a celor de la pedagogic m-a dat afară de la ora la care mă autoinvitasem pentru că am spus „cop” în loc de „policeman”, acuzându-mă că-i corup inocentele făpturi de peda cu slang-ul meu de Mtv, când a murit tata, când am intrat la facultate, când am luat 7 la primul meu examen din sesiune, anul I, când am luat 10 la acelaşi examen în semestrul II…
Îmi amintesc de vremurile acelea de câte ori mă lovesc pe stradă de câte un coleg de liceu, revenit de sărbători pe plaiuri natale şi care mă întreabă unde merg aşa grăbită. „La sport.” „Ua, mai joci baschet? Mărie, ce coşuri fantastice dădeai din colţurile terenului.” Nu, nu mai joc baschet. Nu ne-am despărţit, am luat o pauză.

Al patrulea a fost aerobic.
Vârsta şi forţa gravitaţională spunându-şi cuvântul, a trebuit să iau măsuri. M-am înscris la clubul de aerobic din oraş, sala din parc, cu vedere la stadion. Nu a trecut mult timp şi trupul mi-a mulţumit: era presat, încordat, întărit, pus pe saltea, pe steppere şi pe minge. Din păcate, la fel îmi era şi mintea: presată, încordată, întărită, pusă pe-o saltea, pe-un stepper şi pe-o minge. Nu mă puteam relaxa deloc, devenisem un pachet nevrotic, anxios, introvertit, dar arătos. Când eram pe punctul să renunţ, să abandonez, să-mi bag picioarele în mens sana in corpore sano şi-n căutarea fericirii sportive complete care să-mi îmbine mintea cu trupul făcându-le un tot unitar, a apărut iubirea vieţii mele.

Zumba
Nu a mai contat care a fost primul, câţi au fost înainte şi ce au făcut din mine. Contează că sunt doar eu în faţa unei oglinzi, muzica şi dansul. N-a fost coup de foudre, ci o matură observaţie venită după primele ore de zumba: eram fericită, aceea fericire fără motiv, fără explicaţie, fără o cauză anume, genul care mă face să zâmbesc ca un bou pe stradă de una singură şi să execut cu vârful piciorului coregrafia când aud melodia în boxele vecinului care-şi parchează maşina, în timp ce arunc coşul de gunoi în tomberon. Pe ritmuri de cumbia, merengue, bollywood sau reggaeton, m-am văzut în oglindă dansând în propria-mi piele. După zumba, epuizată, cu transpiraţia curgându-mi din păr şi din toţi porii, cu sângele pulsându-mi în vene, cu faţa roşie, inflamată, am cel mai tâmp zâmbet de fericire pe faţă.