Când e haos, eu mă organizez avându-l pe Sisif copil pe lângă mine, Bulă, frate vitreg. Sparg zidul cu fruntea lată, mut munții făcând doi pași la stânga, schimb perspectiva dând ochii peste cap, dau directive din colțul gurii, iau decizii după cum îmi miroase, îmi pun speranțele în containerul neuronului meu latent. Mă pregătesc de luptă.
Fac planuri de atac, alcătuiesc strategia cu hărți mintale în față, trasez tranșee invizibile și colțuri de retragere, memorez planul B, trimit iscoade, fac studii de piață și de fezabilitate, verific statistici și colectez studii, verific vremea. Citesc cărți despre război, citesc memorii, citesc biografii, văd filme documentar pe tema aferentă. Mă feresc de sfaturi, sfătuitori și google. Mă înham cu arme retorice, logice, raționale și ideologice. Mă dezbrac de filozofie și psihanaliză. Fură din timp, fură la gramaj, trag la suflet. Mie-mi trebuie să zbor, să fiu ușoară să decolez. Colind păduri pentru refugii, pentru aer și sănătate. Stabilesc legături ilegale, rute de aprovizionare și cărăuși dispuși să facă un ban în afara serviciului. Supraveghez zona de atac din diverse puncte, de la diverse înălțimi, pe ploaie, pe soare, pe zăpadă. Simulările au loc pe ceas de seară, la răsăritul soarelui și în toiul nopții. Neuronul latent transmite.
Planului B îi urmează C. Scenariile se înmulțesc, strategiile se învălmășesc, tranșeele se surpă, memoria se încețoșează, iscoadele mă trădează, studiile s-au făcut pe pile, statisticile, niște minciuni devoalte, vremea înșelătoare. Eu, naivă, în sevraj, transpirată, rece pe șira spinării și epuizată. Lupta n-a început. Am piedut deja.
De dinafară, stau și observ. Lupta altora. Am ieșit din joc. M-am scos singură. Am timp de analiză. Pe text. Neuronul uitat intră în acțiune.
Observ detaliile, panoramez, văd the big picture. Planul de atac era unul de bătaie, prin care am luat bătaie. Hărțile mintale, sinapse arhaice, neupdatate din vremuri embrionare. Tranșeele, săpate pe pământuri retrocedate. Memoria, în concediu fără plată. Cărțile mint, filmele sunt pentru entertainment, neîncrederea, vindecată de wikipedia. Cultura pune piedici și e grea la stomac. Esența mea, închipuită ca un fulg de nea mult dorit și așteptat ce se ridică spre văzduh, are 60 de kg. Înainte de Crăciun și într-o zi bună. Refugiile reale cer bani. Mâncarea e scumpă, iar pentru orice servicii omul are un preț, odată primit îți vinde și ursul din pădure. Realitatea nu funcționează după scenarii.
Lupta o văd întotdeauna de pe margine. Am locul meu acolo, pe bordura de ciment, tocită de șezutul vechi de trei decenii. Îmi măsor deceniile după adâncitura lăsată în bordură de dimensiunile și greutatea șezutului: prima, o gropiță abia sesizabilă e la 12 ani când L-am întrebat pe Dumnezeu dacă există și dacă nu-s adoptată. Mai adâncă, e una de la 20 când mă băteam pe America, Litere, Teatru și Militărie. Una recentă o am când, după un somnambulism îndelungat cu vise fulguite, m-am trezit descoperind că fulgul are dos. De nervi și fiindcă nu port bască, n-am avut ce trânti de bordură decât dosul. Urma e proeminentă. Mă mândresc cu ea. Mi-aș acorda un Purple heart: curaj dovedit în luptă imaginară.
Stai, c-aud aud strigătul de luptă! Vreau! Pot! Fac! Activez neuronii latenți și singuratici, resursele ascunse, invoc panteonuri, deschid uși și geamuri, răspund chemării. Sunt pregătită! Sunt gata! Sunt… lela. Nu-s acasă. Pe hotar, în drum spre bordură.