Pe o scândură de lemn, lungă de 12-15 cm, lată de 8-10, groasă de 2, se băteau patru cuie în care stătea încadrată săpuniera de plastic. O săpunieră era albă şi una roşie, fiecare cu suportul ei de lemn. În spatele uneia dintre scânduri se bătea un cui, îndoit la jumătate astfel încât ambele capete îi erau bătute în lemn, corpul rămas al cuiului făcând un U sau un V. Cealaltă bucată de scândură avea în faţă bătut un cui la jumătate încovoiat, pe care îl introduceam în U-ul sau V-ul celeilalte scânduri. Aşa arătau cele două remorci ale mele sau vagoane, în funcţie de scenariul zilei. Săpuniera albă şi transparentă de plastic era dreptunghiulară, cu pereţii înalţi. Cea roşie era cu colţurile rotunjite şi cu modele. În ea se ţinea săpunul bun. De aici şi faptul că îmi era dată în folosinţă mai rar. Cea albă în schimb, nu după mult timp, a făcut trecerea din săpunieră în remorcă, locul ei nemaifiind în pervazul geamului, ci sub măsuţa de afară, întotdeauna plină cu ceva şi murdară.
În funcţie de vreme şi cât de moale era pământul, în cei cinci metri dintre coteţul de raţe şi găini, şi coşer (porumbar în alte părţi), îmi alegeam un loc unde îmi săpam cu un cuţit neascuţit, o groapă cât să încapă un borcan de 800, lăsându-i numai gura afară. Borcanul asftel îngropat îl umpleam cu apă. Era fântâna. Dacă pământul era prea tare pentru mine ca să sap să îmi fac singură fântâna, mergeam după ajutoare, fratele mai mare. ”Hai, mă, Cipi, sapă-mi fântâna! Hai, măăă…” Domnul constructor nu venea imediat, dar la vreo jumătate de oră de „hai, măăă…”, accepta cu condiţia ca după, să jucăm fotbal, el să tragă la poartă, eu în poartă. Poarta era poarta curţii. Urma partea a doua de hai, măăă: „Nu-mi faci şi o cumpănă? Cum să iau apă din fântână dacă n-am cumpănă?” Îmi cioplea şi o cumpănă din nuiele de măturoi, mi-o instala lângă fântâniţă şi îmi lega la cumpănă o formă de plastic tare, pătrată care era găleata. Preţul pentru aceste lucrări era să aduc liţion la răţuşte.
Aveam remocile, vagoane, aveam fântâna. Mergeam să aduc piesa de rezistenţă: locomotiva de lemn. Era moştenire de la frate, încă funcţionabilă, cu urme neclare de culoare roşie sau albastră pe ea, cu o copertină galbenă, dar cu roţile intacte ce scoteau sunetul unei locomotive vechi. Ştiam că era adusă demult, din America. Fiind străină, o preţuiam şi mai mult. Mai ştiam că odată a avut şi vagoanele ei originale, nu cele din scândură ce i le ataşam eu, dar nici Cipri nu-şi mai amintea de ele. Eu aşa am luat-o în primire: o locomotivă de lemn, decolorată, fără vagoane, cu un sunet de roţi real şi singurul obiect pe care nu îl rătăceam vreodată, ştiind exact unde l-am pus ultima oară când m-am jucat cu el.
Ataşam prima scândură cu săpunieră de cârligul de la locomotivă şi îmi începeam firma de transport. Transportam orice: pământ, pietriş, frunze, boabe de fasole sau de porumb, grâu, tărâţe, iarbă, fân, corcoduşe, mămăligă, oase pentru câine, tot ce găseam prin şură sau prin casă şi îmi încăpea în mijlocul meu de transport. Şi când nu se uita nimeni, transportam răţuştele mele mute, cele mici de nici zece zile. Le suiam în săpunieră şi le transportam până la fântâniţa-borcan, unde le obligam să bea apă din găleata mea pătrată de plastic. După, le transportam înapoi de unde le-am luat, de la raţa mamă. Traficul ilicit de răţuşte era brusc întrerupt când mă observa vreun adult. Eu încercam să le explic că nu vreau decât să le dau apă, ei vedeau drobul de sare „dacă le îneci?!”. În toţi anii mei de dus răţuştele la adăpat nu am rănit niciodată vreo răţuşcă. Am abuzat însă din plin de trocul mâncare-marfă transport, eu vă dau vouă mâncare, voi îmi deveniţi marfă.
Firma mea de transport a funcţionat anii buni cu mine, unic patron, un constructor, fratele sau tata şi marfă de transport din belşug. Dar de transportul de lux, clasa I au beneficiat întotdeauna numai răţuştele.