La 1.55 cum ești, cinci copii au ieșit din tine. Cinci copii cărora nu le mai știi numele. Mărie e Iuli, care nu e din tine, Iuli e Rodica, Ion e Traian, Traian e Alexandru. ”Stai, cine e Alexandru?” ”Cum cine? Frate-miu.” Cinci copii cărora nu le mai știi zilele de naștere, căci nu le-ați sărbătorit niciodată. Ați avut de lucru, mereu ați avut de lucru, întotdeauna lucru. La mulți ani și pupături, îmbrățisări și urări sunt pentru oamenii care nu au avut de lucru. Un lighean de plăcinte la lăsatul postului și de sărbători sau când era făină. Azi, un tort, o prăjitură cu două lumânări înfipte în ea, cu două sticle de suc pe masă, amintesc de ceva festiv. Dacă apar și doi de-ai casei inopinat, din greșeală, să dea cu nasu’, să vadă dacă mai trăiești, dacă nu s-a hîit casa, să ia niște sfeclă, să bage de vină că ai, că n-ai, că dregi, că ba, că la, e chef.
Blondă, cu ochii verzi. Cinci. Și toți cinci sunt negri, mai mari de 1.55, ochi căprui. N-au fața, n-au nasul tău. Au gura, năravul și munca ta. Sunt curați, pedanți și țin la aparențe cu toți dinții din gură. Cei pe care îi mai au, căci unii s-au dus de mult pe Târnavă. Aici semănați.
Părul. Îl speli o dată pe săptămână cu săpun de casă pe care ți-l faci singură. Făceai odată. E încă ud când îl împletești în două cosițe, le împături, le faci nod și le dosești pe ceafă. Un pieptene de aluminiu dreptunghiular, lat și mare cât palma le țintuiește acolo. Apoi năframa. Am asistat de câteva zeci de ori la ritualul ăsta și când m-ai pus prima dată să-ți prind cosițele, acum de grosimea unui deget, m-am blocat. Părea simplu.
Mâinile ți le știu mici, roșiatice, cu degete groase. Timpul le-a făcut și strâmbe din cale-afară. Nu te dor, dar arată de parcă ți le-a rupt cineva falangă cu falangă. Chiar nu te dor? Nu m-ai bătut niciodată cu ele, nu cred că ai bătut pe vreunul din cinci cu ele. Gura era arma preferată. Ai aruncat după mine cu niște șlapi odată și altădată cu bulgări de pământ. Probabil o meritam. Gura era de vină. Moștenire de familie. Mâinile mele lunguiețe, galben-pământii, cu degete subțiri și veșnic reci, mi le luai și băgai în sân la chieptăruț. Mă-ncălzeam instant din interior spre exterior.
Te întreb de război, câți ani aveai la război. Îmi vorbești de război, de când ai țesut prima dată la război. Îmi spui de lepedeuri de lână, pe care ți le-ai făcut și de unul cu care încă te mai coperi. Și că Rodica e de vină că le-a vândut pe toate. Sau le-a dat la țigani. Îți aduci aminte de cele pe care le-ai făcut pentru lada de zestre, îți aduci aminte de poezia din clasa a I-a cu ”luna galbenă și mare cât un cozonac”, îți aduci aminte de învățătorul care te-a luat de subsuori și te-a ridicat pe catedră să te dea exemplu celorlalți copii, căci deși tină afară, încălțările tale erau curate. A rămas secret cum ai reușit, știu că n-ai zburat. Îți aduci aminte că bărbatul tău, ”omu’ meu” nu te-a cerut pe tine prima, dar că ”mumă-sa lu’ aia” nu a vrut să i-o dea că ”se ținea mai măi”. Îți aduci aminte că omul tău nu mai e. ”Ei, Gheorghe, Gheorghe…” Te plângi că ești mai bătrână decât el și că tu trebuia să mergi prima. Îți aduci aminte că ești ultima din sat din leatul tău. Olivia lu’…., Ica lu’…, cealaltă Ică lu’… și soră-sa s-au dus. Mai trăiește a lu’ … Nu, nu ești singura. Te bucuri. Mă bucur.
Te întreb dacă mai mergi la biserică și că dacă vrei să mergi să-mi spui, că vin să te duc. Îți amintești când am mers ultima dată și mă întrebi dacă mai mân mașina. ”Da, buni, tot cai sunt și ăia.” Te dor picioarele și amețești, nu te mai mână nimeni la biserică. Ultima dată ai amețit. Nu, nu ți-a fost frică de-o căzătură sau de-o lovitură ceva. Ci de gură, gura lumii. ”Să nu zică muierile că oi fi beată.” La 90 de ani, numai de aia mi-ar păsa.