Nu mă descurc să găsesc nordul și nici să mă lămuresc cât e ora uitându-mă la soare și calculând umbra. Încerc să port ceas și să-mi fac rost de-o hartă.

Vorbesc mult cu mâna stângă, cea pe care port contorul pierderii timpului și nu sunt mereu atentă la obiectele contondente ce vin în contact cu ea: un perete, un geam, spătarul unui scaun, o ușă de mașină. Ceasul plătește cu viața neavenitele întâlniri: curea ruptă și agățată, ecran spart prin care își expune indecent limbile-i subțiri, inerte.
Cel care mă-nsoțește acum este cu mine de un an. Nu-i dai un an: cureaua de un albastru-deschis e ruptă, dar nu de tot, tolerabil de murdară, are ecranul zgâriat și marginile, cândva argintii-metalice, roșiatice de atâta purtat, frecat, contact cu aer, apă, piele, haine. Ar merita ceva mai bun, dar cum merge perfect, n-are șanse.
Nu vreau să arunc prima cu piatra, dar mă întreb a cui este nevoia mai mare: a mea, de a avea un ceas bine legat pe mână, waterproof și rezistent la intemperiile vieții posesoarei sau a ceasurilor din lume, de a sta cât mai departe de mine și de mâna mea stângă, doritoare de conversații, transmițându-și din limbă-n limbă și trecând în garanție că ele ”nu sunt Mariaproof”?

Îmi cumpăr hărți. Unde mă duc, caut la recepție, pe măsuța din cameră, la standul din hol cu pliante turistice, o hartă, un drum, o linie de la A la B, ceva. Îmi printez și de acasă, înainte să plec câteva foi A4 cu destinația văzută de Google Earth maps. Mi le îndes prin buzunarele de la haină, în spate la blugi, în geanta mică și în cea mare de voiaj. În stațiile de transport în comun, îmi fixez bine în minte imaginea traseului, capetele de linie și nodurile de circulație. Asta se întâmplă atunci când nu găsesc vreun oficiu de unde să îmi iau o hartă cu stațiile metroului sau cele de autobuz.
Ating harta nouă, recent căzută-n mâna mea: hârtia cerată, lucioasă, colorată, mai groasă decât cele cu care sunt în contact zi de zi, cu un conținut încă necunoscut, mă gâdilă din buricul degetelor până în tălpi și-mi tresaltă inima. Îi desfac atent faldurile, o sucesc și răsucesc până dau de nord, îi citesc atent legenda din colț și rândurile scrise mărunt în josul paginii, nu ocolesc nici reclamele de pe margine, până descopăr, ca din greșeală, locația unde mă aflu. Sărbătoresc în sinea mea, strigând „Evrica!”, lăsând gena lui Columb din mine să-și dea în petic.
Odată localizându-mă, fac dreapta. Da, dreapta. Și ce dacă muzeul, crâșma, hotelul, catedrala, parcul sau statuia unde intenționam să ajung, apar pe hartă ca fiind în stânga mea? Eu fac întotdeauna dreapta. La fel cum lu’ badea Gheorghe, aflat la coasă în deal, îi strigă vecinul de tarla: ”Gheorghe, vezi, mă, că-ți ia câ’nele slana din straiță!”, ”N-are cum, mă, că brișca-i la mine”, așa și eu, după câteva sute de metri, nu accept că m-am rătăcit. Nu am cum, harta-i la mine.
Drumul cu harta în mâna că eu oricum fac dreapta, de multe ori nu m-a dus nicăieri, decât înapoi și la stânga, cu dojenile de rigoare ale însoțitorilor de drum care se iau după mine, încurajați de mutra mea atotștiutoare, de autoritatea faptului că țin o hartă în mână și de presupunerea că aș ști să o citesc.
Dar dacă n-ar fi fost harta din mână și înclinația mea naturală, instinctivă, cinică și perversă înspre dreapta, la dreapta și mereu dreapta, nu dădeam peste casa unde Dostoievski a scris Idiotul, de sediul clubului calcio storico din Florența, nici de parcul cu opt copaci înconjurați de cabinete de avocatură din Bologna sau de străzile perpendiculare și paralele pe care am dat un ocol, învârtindu-mă pe ploaie sub o umbrelă, până am dat de casa nr. 19, Berggasse a lui Freud.
La dreapta, înspre dreapta, mereu dreapta! Chiar și atunci când stânga îmi promite minunății, chiar și atunci când știu că stânga are dreptate, o dau naibii de treabă și fac dreapta! Apropo, n-ai un ceas?…

Poza e făcută în apartamentul vienez al lui Sigmund Freud din Berggasse 19, 07.XII.14