Vorbesc repede. Poate încerc să recuperez startul pierdut când am început să vorbesc mai târziu decât trebuia, mai ”târziu de lege”. Nu bifez nici clișeul ardeleanului cu vorbire molcomă și prune în gură. Dacă mi se atrage atenția să vorbesc mai rar, încerc. Auzindu-mă par retardată, eu, dar și interlocutorul.
Într-un context formal, înainte să mă ridic să spun ceva, îmi aliniez ideile, încerc să le transform din fraze în propoziții, păstrând esențialul și îmi termin expunerea mintală formulând prima propozițe. Cu ea încep de-ndată ce deschid gura, iar restul de două, trei enunțuri își cunosc ordinea intrării în eter.
De la careul din curtea școlii, până la premierea de final de an, de la prima zi ca boboc, până la cântatul lui Gaudeamus igitur, de la ștampila pusă în cunoștință de cauză la 18 ani pe buletinul de vot, până la comentariile de pe Facebook ale candidatului la președenție, de la MC (maestru de ceremonie) la vornic, de la Fiii satului, Strugurele de Aur, AstraFest, SibFest, FânFest, de la popă la vlădică, am avut parte de câteva discursuri publice.

Un tifon îmbibat în iod pus pe-o rană, o cană cu apă de izvor în toiul verii, o voce care taie ceața din jur, apa ce cade pe un pământ uscat bolborosind de fericire, o supă de pui la o răceală și un nas înfundat, o mână ce-mi aprinde becul și mă scoate din evul mediu… așa au fost câteva dintre discursurile auzite.

Majoritatea intră într-una din categoriile:

Discursul atotputernicului, atotsuficientului, atoateștiutorului
Îl recunoști de la prima izbire a vorbei în microfon. Rostește tare, cu hotărâre, cu o siguranță de sine intimidantă, e pus pe fapte mari, prima fiind capitularea timpanului tău. Restul oricum nu mai contează, că nu-l mai auzi. În cazul în care ești fericitul posesor al unui timpan educat la școala discursurilor despre nimic, așadar politice sau forjat prin administrații publice s-ar putea să mai auzi ceva: crescendoul. Crește intonația, crește intensitatea vorbei, cresc mulțumirile, elogiile cu adresă proprie, locale și regionale, totul crește. După juisarea vorbei la final, posesorul minunatului instrument comunicațional respiră greu, epuizat, fericit, satisfăcut. Bătălie câștigată. Surzii sunt fericiți.

Discursul mimului
Mimul are vorbele la el. Doar că nu-i iasă din gură. Nu i le aude nimeni, poate psihiatrii la o analiză mai amănunțită și cu o tehnologie mai avansată. Mimul ajunge în fața unui microfon forțat de cineva, de împrejurări, de-un gând nărăvaș, tras de mânecă și pus în fața stativului cu microfon. Nu se panichează sau să se retragă discret, nici vorbă. Începe prin a-și cere scuze pentru ce va urma: o reprezentație tristă, semi-amuzantă pe care a mai dat-o de câteva ori în aceleași contexte și de care în secret se bucură. Începe pantomima: se scarpină după ureche, se trage de tivul sacoului prea lung sau prea scurt, se bate cu firul, cablul sau stativul pentru a lua microfonul și a-l ține în mână, îl ține prea sus sau prea jos, întoarce capul, niciodată în aceeași direcție cu microfonul, își dă cu mâna părul peste cap la fiecare ”ăăă” rostit, marchează pauzele dintre ”ăăă”uri cu ”și”, subliniază ideile importante privind la vârful pantofilor din picioare. Știi că a terminat o idee expusă când privește fix la punctul imaginar din fundul sălii, la peretele din față sau undeva sus, deasupra mulțimii, în văzduh. Niciodată, sub nici un pretext, nu privește ochi în ochi. E interzis prin lege. Legea M.I.M, punctul III, articolul c): ochii fură vorbele mute. Cel care va îndrăzni să privească ochi în ochi în timpul unei reprezentații, va fi pedepsit cu excluderea din liga mimilor. Îl facem senator.

Discursul vrăjitorului
Vorba e în tonalitatea potrivită, sonorul e perfect, vorbitorul vizibil, plăcut la vedere. Vorbele curg, alcătuiesc propoziții și fraze. Te face atent și te captivează aparenta dăruire cu care îți împărtășește din plenitudinea cunoștințelor sale. O glumiță punctează finalul unei idei rostită grav, serios și dramatic. Îl face unu’ de-al nostru. Privește înspre mine, înspre tine, ne cuprinde pe toți într-o privire. Gesturile sale calculat-naturale vin în completarea cuvintelor, niciodată înaintea lor sau în întârziere. Hainele lui sunt aceleași cu ale mele. Pe mine arată de duzină, pe el croite. În încheiere, te roagă să nu-l aplauzi fiindcă nu merită, e ”unul de-al vostru”, ”un om ca și voi”. Ropotele de aplauze îl contrazic. Îți vine să strigi ”bis!”, numai că nu se cuvine.
În drum spre casă, simți nevoia să povestești momentul trăit, să-l retrăiești relatându-l. Te oprești cu vecina de la parter și îi spui că a ratat ceva frumos, că a pierdut c-a stat pe Facebook sau pe bancă în parc la soare.
”Da’ ce-a spus?” rupe vraja. Confuz, frustat și nervos că poți fi atât de prost încât ai uitat, nu-ți poți aminti nimic din ce a spus. Se numește vrăjeală: nu trebuia să-ți amintești CE s-a spus, CUM era important. CE-ul a lipsit. Mesajul nu a fost prezent, doar forma, fondul plecase de acasă, divorțaseră de mult. Ți s-a servit o bomboană învelită în staniol de cea mai bună calitate, sclipitor și aurit. Ți s-a spus: ”Ia, bomboana! E a ta.” Ai înghițit-o, cu staniol cu tot. Erai flămând, dar puteai să juri că ai simțit gust de bomboană în gură.
”Nu mai știu ce-a spus, dar a fost frumos.”

Cuvântul e putere.
Puterea nu-l știe folosi. Îl abuzează și abrutizează.
Cuvântul se va răzbuna.