În afara unui tren și a barierei ce-l anunță, nu mă deranjează nimeni. Mai foșnește stejarul din stânga mea, dar ne cunoaștem de mulți ani, știu că nu deranjez, știe că nu mă deranjează. Aleea e la o bună distanță de mine. Ultimii rătăciți ies pe poartă, într-o mână cu săpăliga, un bidon de apă de 5 l și în cealaltă, o plasă de plastic, gunoi din ceară și plastic topit, frunze și flori moarte. Singuri majoritatea, rar în tandem sau cu un copil după ei. Nu vorbesc și când o fac, e în șoaptă. Poate din respect, poate de frică. Îmi aștept rândul și momentul. Am chef de vorbă.
Iluminatul stradal bate până la primele cinci locuri de după gard. Nu răzbate până la mine. Nu mă ascund, dar nici nu mă dau în vânt după lumina soarelui sau cea de neon. Lumânarea o tolerez. Semiîntunericul îmi priește, mă ajută să-mi țin emoțiile în frâu, să-mi înghit saliva produsă în exces, să iau prima cuvântul. Aștept încă.
Șed pe bordura de ciment. Cu o mână mă sprijin pe ea, cu cealaltă mă joc cu pământul dintre borduri. Sunt calde de la soarele ce le-a bătut toată ziua. Cimentul își va pierde primul căldura. Se va reintegra în peisaj imediat. Pământul va mai emana căldura soarelui mult timp după ce eu îmi voi fi terminat de rostit cele ce încă mi se învălmășesc în gură dându-și ghes, dar temându-se care să înceapă prima și cu ce.
Îmi văd blocul, partea laterală, cu geamurile de la bucătărie. La mine întuneric. Vecinul de palier stă pe geam și vorbește la telefon. La trei, becul se tot stinge și se aprinde. Când întuneric, când lumină. La patru ani, plictiseala-i mare. Acum s-a stins de tot. Nu trebuie să văd sau să aud ca să-mi dau seama că îl ustură mânuța de la lovitura ce-a luat-o peste, chiar înainte să apuce să aprindă încă o dată becul. La doi e lumină și fum de țigară iasă pe geam și urcă. La unu, întuneric. Parterul e obturat de case.
Tresar mai să-mi mușc limba de frică. Florile uscate de pe locul din dreapta se mișcă, foșnesc, se înalță puțin, după care se dau la o parte. Un prădător se trezește în amurg pentru a-și lua prada în primire.  Dă din coadă, bucuros de invadarea teritoriului, după care mă lasă în plata Domnului.
Am trecut de frică, tot nu știu cu ce să-ncep.
Mă holbez la pământ. Peste tot sunt cărărui, mici cât să-ți încapă stângu în fața lu’ dreptu nu mai mult. Pământul de pe ele e bătătorit, strâmb, cu dâlme, călcat și nebăgat în seamă. Cel din dreapta mea e reavăn, proaspăt, miroase a umed și râme. E ciudat când iau un pumn din el, căci e răcoros. Cel uscat cald, cel proaspăt rece. Pământul de lângă bordura pe care șed e măturat. A fost cândva proaspăt, negru, aerisit. Acum e o cărare bătucită, cu un praf maro, fin pe ea în care urmele papucilor mei abia se disting. Dar îmi cuprinde ambele picioare, stând unul lângă celălalt. Spațiul e scump aici.
E liniștea bună de un confesional. Am chef de vorbă, dar cuvintele nu ies. Unele îmi stau în gât, altele pe cerul gurii, o parte mi se bălăngănesc de omușor sau stau ascunse în cotloane mai întunecate decât bezna ce s-a lăsat afară. Pe acolo nu calc. Mai rătăcesc uneori. De ele mi-e frică. Și de frică, le respect, nu le tulbur liniștea.
Am venit în povești. Mi-era dor să aud una sau să stau de vorbă. Dar povestitor sunt doar eu. Iar povestitorul e întotdeauna singur.
”Pa, tată. Mă duc, că mi-e frig.”