În ciclul gimnazial am fost într-o excursie cu clasa la grădina zoologică din Sibiu. Era toamna şi ploua. Pe când am ajuns la intrare, mai ploua mocăneşte. Ne-am alăturat fiecare bisericuţei din care făceam parte sau doream să facem parte şi am purces la vizitarea animalelor din ţarcuri. Două mituri mi s-au spulberat după vizita de atunci: cel al lupului mare şi rău ce mănâncă fetiţe în drum spre bunicuţe şi mitul maimuţei hlizite şi proaste. Mituri conturate în capul meu datorită moralei unor povestiri citite sau unor poveţe inoculate de către adulţii din jurul meu: „nu te du singură în pădure (opţional, în întuneric) că te papă lupu”, „nu fi ca maimuţa, poartă-te ca omu’ civilizat” etc.
Lupul din grădina zoologică era de statura câinelui meu din curte, nu-mi părea fioros, ci doar plouat, cu blana udă şi murdară de noroi, jigărit şi slab. Ochii afundaţi în orbite cerşeau de mâncare, nu să stăm la 15 m de el. Se învârtea în cuşcă, pe cimentul ud şi avea o privire de animal hăituit. I-am spus Monicăi, prietena mea: „Pariu că ăsta-i câine? O fi intrat în cuşcă să se adăpostească de ploaie, l-au închis aici din greşeală şi acum ne spun nouă că-i lup.” Moni îmi arătă plăcuţa de pe gard unde scria denumirea în latină şi dedesupt în română a lupului. Mai matură şi mai înţeleaptă decât mine (şi astăzi este), nu catadicsi să-mi răspundă verbal. M-a auzit un îngrijitor care cu un măturoi dădea apa din unele cuşti să se scurgă mai repede într-un şanţ. „E chiar lup domnişoară. Se hrăneşte cu carne.” „Şi cuţu meu mai mănâncă găini câteodată.” Îngrijitorul se uită lung la mine. Monica m-a tras de mână, zicându-mi pe un ton ce nu lăsa loc de alte comentarii: „Termină cu prostiile!” Am mai apucat să îi fac cu mâna la cuţu-cuţu lup şi ne-am postat în faţa altei cuşti.
Maimuţa n-arăta nici ea prea bine: udă şi ea, sărea de pe o bară pe alta în cuşca ei. La vederea copiilor care s-au strâns în faţa cuştii, s-a apropiat sărind pe bara din faţa grilajului. Ni s-a atras încă odată atenţia să nu depăşim gardul de protecţie şi să nu dăm de mâncare animalelor. Aşa că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne…maimuţărim. Şi în faţa maimuţei feţele noastre de copii au început a se schimonosi, hlizi, scoţând sunete piţigăiate, trăgându-ne de urechi, cu limba scoasă, băgându-ne degete în nas, pişcându-ne de obraji, sărind într-un picior, bătând din palme, poate, poate ‘om scoate ceva reacţii din partea ei. Căci aceasta era marea dorinţă a fiecărui exhibiţionist dintre noi ca vreun gest de-al nostru să o impresionează pe doamna maimuţă şi să ne imite. Dar în faţa mulţimii de instigatori, maimuţa şi-a păstrat calmul, respectul pentru propria-i specie şi demnitatea, ceea ce nu aş putea spune despre mine şi colegii mei de clasă. De acolo de sus, de pe bara ei, maimuţa asista mirată şi puţin crispată chiar, la spectacolul oferit gratis de omuleţii de după gard. Pe drum înapoi în autocar toţi ne lăudam că de fapt, ea ne-a imitat: „ştii, atunci când şi-a dus mâna la cap, pe mine m-a imitat”… „şi atunci când şi-a atins nasul, pe mine”….
Maimuţa a fost vedeta de necontestat a excursiei. Conform compunerilor alcătuite după excursia la grădina zoologică şi citite în clasă, maimuţa a fost declarată oficial animalul preferat al tuturor. În compunerea mea şi eu am acordat rolul principal simpaticei maimuţe, dar faţă de restul colegilor care doar au enumerat celelalte animale văzute, eu am acordat un paragraf descrierii lupului jigărit ce mi-a inspirat mila şi pe care aş fi vrut să-l iau acasă, încheind compunerea cu o propoziţie în care susţineam încă o dată că s-a făcut o eroare şi că ce ceea ce am văzut acolo era un cuţu-cuţu, nu un lup. Punându-mă la loc în bancă, am avut un deja-vu: întâlnind privirea unor colegi era identică cu cea a îngrijitorului când îi spusesem că şi cuţu-cuţu meu de acasă meu mai mănâncă găini câteodată, iar Monica, în banca din spatele meu, îmi spuse pe un ton ce nu lăsa loc de alte comentarii: „Termină cu prostiile!”