Tata era ceferist în Coşlariu. Făcea naveta cu trenul de şase dimineaţa şi la patru după-masa era acasă în Pănade. Când mai lua câte un rapid îmi aducea bomboane ovale, albastre, roşii, galbene şi portocalii. Asta până într-o vară, pe la cinci ani şi jumătate când m-am înecat cu una, schimbând culorile feţei din roşu, în albastru, în violet înspre negru. Eram prin curte şi tocmai dădeam să trec pragul casei să intru. N-am reuşit să pun decât un picior pe prag şi am rămas acolo. N-am ştiut prea bine de ce m-am blocat. Auzeam pe mama şi buni Ană urlând şi bocind. Şi chipul nervos al lui tata aplecat asupra mea, zicând muierilor să tacă din gură şi luându-l la rost pe Dumnezeu că mă lasă să mor în faţa şi în mâinile lui. După un colţ al gurii crepat şi pereţii unui gât zgâriaţi de două degete groase ce căutau o bomboană ovală portocalie, am dormit o zi întreagă. M-am trezit şi nu am mai văzut bomboane la noi în casă vreodată. Am ţinut frică de pragul acela al casei, nemaipunând piciorul pe el, ci doar sărindu-l în trecere. N-am îndrăznit să-l mai calc.

În vara următoare tata mi-a adus cu trenul de la lucru pe Lache. Ceferiştii se îngrijeau de câinii vagabonzi de prin Coşlariu şi împrejurimi, dându-le resturile de mâncare şi adăpostindu-i de ploaie pe căţelandrii. Puii mai robuşti şi mai frumoşi şi neapărat căţei, nu căţele, îi luau pe la casele lor. Le dădeau un rost. Al meu a fost să fie Lache, care s-a pricopsit cu numele acesta după mai multe încercări de-al boteza: Burcuş, Borcănel, Ursulache, Lache. După o călătorie într-o plasă de un leu pe trenul Coşlariu-Blaj-Pănade, Lache a ajuns la mine, stabilindu-i-se locaşul printre traversele de lângă coşer. Când nu se uita tata, era răpit, băgat pe sub tricou, ducându-l iute în grădină unde îl lăsam prin iarba mare, necosită, ascunzându-mă de el şi apoi strigându-l să mă găsească. Căţelul înota prin iarba mare venind după vocea mea, iar de tăceam se apuca de schelălăit, în timp ce mândra lui posesoare râdea de se prăpădea, trădându-şi astfel locaţia.

Am încercat să îl educ cum am putut şi am ştiut mai bine: l-am împrietenit cu raţele, dându-i să miroasă răţuştele mute mici şi apoi lovindu-l cu mâna peste bot dacă mi se părea că le mirose prea mult, am făcut pace între el şi cocoş după ce câteva pene de găini au fost smulse fiindcă s-au apropiat prea mult de oala lui cu mâncare. L-am scăpat de la moarte de vreo două ori, fie măturând repede penele smulse şi minţindu-l pe tata că eu l-am asmuţit asupra găinii, fără să vreau desigur, fie plângând în hohote şi ameninţând că merg după el în Târnavă dacă tata avea de gând să-i dea drumul lui Lache cu două pietre legate de gât pe râu la vale. Bătălia dintre integritatea gâinilor şi viaţa lui Lache a fost stabilită de un lanţ, legat de un picior de la coşer. Dincolo de ameninţările lui tata că într-o bună duminică o să mi-l taie pe Lache să-l mânânc şi nu o găină, am încercat să echilibrez balanţa Lache vs. găini folosindu-mă de o mătură cu care fugăream găinile ce se apropiau de Lache şi oala lui cu mâncare.

M-am ocupat şi de gusturile culinare ale lui Lache. El mânca orice: pâine uscată, pâine înmuiată, tiricar pentru pui, cartofi opăriţi pentru porci sau bostani amestecaţi cu spălaturi de vase sau făină pentru porci, napi opăriţi amestecaţi cu făină pentru porci, mămăligă caldă sau rece feliată, prăjită pe sobă, cu un strat de zahăr pe deasupra, pâine cu unsoare sau cu dulceaţă, cozonac sau ciocolată la zile mari, gumă de mestecat şi caramele ce i se lipeau de colţi şi pe care tot eu trebuia să i le dezlipesc, după ce se chinuia el un timp. Ţinea şi post de multe ori, mai ales de lunea până vinerea când eram eu la şcoală în Blaj. Atunci mânca o dată-n zi cel mult. Recuperam în zilele ce urmau şi în vacanţe.

Când îl dezlegam dădea trei ture de curte într-o viteză ameţitoare, speria toate orătăniile, dobora găleţile sau cratiţele pe jumătate pline ce-i stăteau în cale şi într-un final sărea gardul pe lângă corcoduş şi trei-patru ore nu-l mai vedeai. Înapoi la legătură numai cu mâncare îl puteai prosti sau, dacă eram eu acasă, la mine venea întotdeauna. Îl mai dezlegam când mergeam pe hotar, la sapă sau alte munci specifice. Stătea ce stătea cu noi, apoi se lua şi pleca, nu-l mai vedeai până pe la prânz. Niciodată nu ne însoţea pe drum înapoi. Când ajungeam de pe hotar acasă, el era deja prin curte zburătăcind găinile.

Avea bune maniere: nu intra în casă, nu se suia pe masă să fure mâncarea, nu trăgea mâncarea jos de pe masă, lătra numai la străini şi muşca doar la comandă. Ştia să dea salut cu o labă ridicată, nu lătra la lună nopţi întregi şi cred că ura caii. Dacă era legat şi prin faţa porţii trecea o căruţă, se smucea în lanţ si făcea spume la gură lătrând. Dacă era dezlegat şi cu noi pe hotar, un cal şi o căruţă prin jur, îi ignora cu desăvârşire. Vara când era năduşeală şi nu aveam dezlegare să merg la iaz să fac baie, mergeam în vie. Printre şpaliere era răcoare. Mă întindeam acolo şi citeam. Lache, dezlegat, mă găsea şi se întindea şi el la răcoare cu botul sprijinit de picioarele mele. Primăvara îl dezlegam pentru a-l lua în expediţii cu mine, împreună cu un băţ ce-l găseam pe drum şi o sticlă cu apă de băut. Mergeam în Coastă să vedem cât a mai crescut cucuruzul sau în Dos, să vedem dacă cartofii trebuie stropiţi de gândaci sau nu. La patru când ajugea tata, îi raportam cele găsite. Eram de nădejde. Tata planifica viitoarea sapă sau stropirea cartofilor după expediţiile mele. Nu mă trimitea nimeni, mergeam că aşa vroiam.

De un 1 Martie am avut de compus o poezie. A mea a ieşit despre Lache. Avea două strofe din care nu-mi amintesc decât prima: „Îl cheamă Mircea Ursu Lache Borcănel / Şi este câinele meu. / Este maro şi măricel, / Şi nu merg nicăirea fără el.” Mircea era numele meu preferat de băiat, Ursu pentru că avea culoarea unui urs, Borcănel deoarece când mi l-a adus prima dată tata, era aşa de mic, gras şi rotund că am vrut să văd dacă încape într-un borcan de 800. A încăput. Mândră de compoziţia mea, am transcris-o pe curat într-o felicitare ce am realizat-o la şcoală la lucru manual, cu mult sclipici pe ea de la globurile sparte şi i-am înmânat-o mamei. Mama a deschis-o, a citit-o şi apoi s-a uitat iarăşi pe copertă, unde trona un mare 1 Martie din hârtie creponată. Nu am înţeles de ce nu mi-a apreciat mama sau doamna învăţătoare poezia mea la adevărata ei valoare şi pentru prima data angoasele unui mic creator neînţeles m-au cuprins.

Lache mi-a ocupat şi mi-a fost o mare parte din copilărie. Până la sfârşitu-i tragic pe când aveam eu 13 ani mi-a fost cel mai drag prieten. Şi astăzi dau vina pe el pentru că mi-a fost atotsuficient împiedicându-mi dezvoltarea socială necesară unui copil şi a cărei lipsă o resimt ca adult. Încă salut toţi câinii de la mine de pe stradă, în detrimentul vecinelor care se plâng mamei că uit să dau „Bună ziua”.