În clasa a VIII-a am făcut latină. Pe domnul B., profesorul nostru de latină, îl ştiam după costum şi reputaţie. Îl recunoşteam imediat când trecea prin curtea şcolii în drum spre intrarea profesorilor. Înalt de statură, cu un mers calm impunea respect. Toţi copiii din curtea şcolii îl salutam şi indiferent câte „Bună ziua!” auzea în drum spre intrarea în şcoală, tuturor ne răspundea uitându-se direct în ochişorii posesorului care rostea salutul, câte o pereche de ochişori privindu-l ba cu frică, ba cu mirare, ba cu uimire. Când am început clasa a VIII-a am aflat de la doamna dirigintă că vom face timp de un an latină cu domnul B. Unii s-au bucurat, majoritatea a cam tremurat. Domnul profesor preda româna la profilul pedagogic şi reputaţia lui cum că din mâinile sale ies cele mai bune învăţătoare/învăţători şi severitatea cu care-şi ţinea orele, erau proverbiale.
La prima oră de latină, domnul profesor a intrat în sala de clasă cu catalogul a VIII-a C sub braţ. Ridicându-ne din bănci, vocile în schimbare atinse de boala grea a pubertăţii rostiră în cor un lunguieţ-tânguitor „Buu-năă zii-uuuaa!”. Domnul profesor şi-a rotit privirea asupra întregii clase. „Bună ziua! Luaţi loc.” Aşezându-se la catedră, punând catalogul pe masă şi cuprinzând în orizontul privirii sale întreaga clasă, scrârţîitul balamelelor de la bănci, foşnetele de caiete, pixuri şi creioane, ultimele comentarii împărtăşite din pauză, au încetat. A început citirea catalogului. Numele celui rostit se auzea clar şi puternic în sala de clasă cu podea de lemn pe jos ce emana motorină. Deţinătorul numelui pronunţat, se ridica în picioare. Domnul profesor te scruta cu privirea. Ne (re)cunoştea după nume şi înfăţişare. Unul semăna bine cu bunicul, altul cu tatăl, un altul a avut o soră care a terminat pedagogicul acum câţiva ani.
„Sabău Maria-Georgeta.”
„Prezent.”
Ţineam cu o mână de banca ce scotea specificul scâţîit enervant, dar şi pentru a nu o lăsa să se trântească de spătar. Stăteam acum drept, în picioare, pe rândul dintre bănci. Îmi ţinem mâinile la spate, palma dreaptă curpinzând degetele mâini stângi, gest pe care am observat că-l face şi moşu’ când umblă pe drum gândit. Oscilam uitându-mă când direct la domnul profesor, când la un punct imaginar, fix, de pe faţa de masă ce acoperea catedra.
„Tatăl tău e Gheorghe Sabău? … Îi semeni. I-am fost profesor la seral acum mulţi ani. Un băiat liniştit. Sper să-i semeni şi la caracter. Ia să văd ce note ai la română …”
Notele la română erau în rudenie de prim grad cu cele de la latină. Domnul profesor ne-a explicat atunci verbal şi ne-a arătat practic pe parcursul clasei a VIII-a, că nu poţi avea la română 10 şi 5 la latină, la fel cum nu poţi avea 10 la latină şi 6 la română. Dacă o ştii pe una, o ştii şi pe cealaltă. Dacă nu o ştii pe una, nu ştii pe niciuna. Fapt demonstrat şi de următorii profesori de latină pe care i-am avut în liceu, la filologie, două profesoare, una carismatică şi vorbăreaţă, cealaltă severă şi tăcută.
La ce m-a ajutat latina? Să prind drag de gramatica limbii române, să nu mă feresc să apelez la un dicţionar oricând, la orice oră pentru a verifica un plural, o silabisire, o conjugare sau o declinare, un genitiv, o semnificaţie, un sens, o înţelegere a unui cuvânt. Mi-a dezvoltat curiozitatea faţă de limbi străine -moarte, internaţionale sau rare-, prin textele ei cu redări de evenimente istorice, texte ce odată scrise pe tablă înaintea orei de latină îşi dezvăluiau toate misterele până când suna clopoţelul să ieşim în pauză. Prin traducerea textelor, latina m-a învăţat cum se abordează, desluşeşte necunoscutul: caut mai întâi principalul, ceea ce dă sens şi susţine o propoziţie/frază şi pe care într-o propoziţie latină îl găsesc pe ultimul loc: verbul. Terminaţia lui îmi arată modul, timpul, persoana, diateza. Îi caut traducerea în dicţionar şi o scriu dedesubtul cuvântului adaptând-o desigur la modul, timpul, persoana, diateza cerută. Cunoscând deci verbul, încep şi îi pun întrebări pentru a găsi complementul direct sau indirect. Odată identificate şi traduse, caut în text adjectivele. Adjectivele sunt cuminţi de felul lor şi nu-şi părăsesc determinantul, stau lângă el. Odată cuvintele din frază identificate şi traduse, fac puzzle-ul şi gata, misterul dezlegat!
Latina mi-a înmânat o cheie, ce mie mi-a deschis mai multe lumi. Moartă pentru unii, magică pentru mine mi-a demonstrat puterea unui verb, atenţionându-mă pentru a-mi alege cu grijă verbele de câte ori vreau să spun ceva. Nu de alta, dar ele sunt melcul, ce duce cochilia restului de cuvinte în spate, pe gratis şi pe viaţă. Atenţie şi grijă la melci!