Nu ştiu care e pedeapsa pentru injurii spuse de către un copil astăzi. Ştiu doar că multora dintre părinţii pe care îi văd puşi în aceste situaţii de către odraslele lor, li se pare amuzant. În timp ce pe mine mă ustură buzele şi mă doare fundul în amintirea palmei ce o luam peste gură sau fund când adresam cuiva expresia „pupă-mă-n c..”. Rar apucam să o termin de rostit că deja simţeam fiebinţeala de pe buze şi usturătura de pe fund. Rostirea ei întreagă depindea şi de proximitatea unui adult din familie. Până la zece ani era modul meu principal de a-mi arăta frustarea, nemulţumirea, obrăznicia şi încăpăţânarea. Apoi, o perioadă mi-a trecut. Nu ştiu cum. La fel de bine cum nu-mi amintesc de unde am luat-o şi de ce mi s-a încetăţenit atâţia ani. Sau de ce am continuat să o spun în ciuda palmelor de la părinţi şi fratele mai mare.

Cu bunicii era altă poveste. Când prin jurul lui moşu mă scăpa gura să zic câte o prostie, moşu se oprea din lucru, se uita la mine şi-mi zicea: „No, nu-i frumos… mai ales că eşti fată, da’ tot nu-i frumos.” Pleca şi se îndepărta. Mă lăsa singură indiferent că eram prin grădină, pe hotar, prin şură. După câteva minute în care îmi contemplam singurătatea ce mi-a adus-o gura, îl căutam pe moşu. Nu-mi ceream scuze. Sau poate-mi ceream: „Moşule, mă laşi să-ţi spun o poezie sau să-ţi cânt ceva?” „Ia, s-aud.” Nu-mi amintesc exact de câte ori i-am spus Zdreanţă cel cu ochii de faianţă, Iarna pe uliţă sau Toamna sau i-am cântat Mărie, dragă, Mărie, dar ştiam că aşa puteam sta din nou pe lângă moşu, încurcându-i mai mult lucrul decât ajutându-l.

Cu buni era mai greu şi mai înspăimântător. Se lăsa cu o pledoarie a răului şi cu dusu la biserică în duminca din săptămâna în care am comis fărădelegea verbală. Şi cu multe rugăciuni pe care buni le invoca lui Dumnezeu şi unor sfinţi pentru bunăstarea mea mintală: „Dă-i, Doamne, minte lu’ copila asta.” Buni îmi zicea ca dacă mai rostesc asemenea expresii vine ăl rău la noapte şi mă vizitează, că numai Bală-spurcată îi învaţă pe copii să facă şi să spună prostii, că dacă aş veni mai des la biserică ăl rău nu mi-ar mai da târcoale. Dacă pe moşu îl împăcam cu o poezie, la buni numai mersul la biserică pentru iertarea păcatelor mergea, precedat de o spălare pe cap, pe corp, pe din faţă, pe din dos de sâmbătă seara, spălare care se lăsa cu un motiv în plus de mers la biserică, nefiind un fan al spălatului în apa clară şi curată din lighean, ci numai în cea tulbure şi curgătoare din Târnavă. Nu-mi plăcea jegul ce ieşea şi se lipea de marginile ligheanului. Îmi era scârbă de el. Îl vedeam murdar şi urât şi mă speria gândul că tocmai ieşise de pe mine şi că buni avea dreptate că ăl rău e murdar şi că-l poţi vedea.

În perioada adolescenţei apelativul folosit de generaţia mea era „mă, p..” indiferent că interlocutorul era de gen masculin sau feminin. Evident că nu puteai să-i dai un răspuns decât pe măsură: „Ce-i mă, p…?” La facultate însă, cu excepţia limbajului propriu unui cămin de studenţi, au început să dispară expresiile acestea. Ni se cerea un alt limbaj pentru a interacţiona, iar noile persoane întâlnite nu-ţi confereau cadrul de intimitate unde să poţi scăpa câte o înjurătură sau apelativ nenorocit. Cumva paradoxal, dar nu-mi permit să înjur decât dacă am în jur persoane familiare care mă cunosc de peste zece ani şi de la care primesc încă aceleaşi palme şi reacţii ca ale părinţilor şi bunicilor. Motivele pentru care injuriile îmi apar încă în vorbirea curentă sunt tot cele de la zece ani: frustare, nemulţumire, obrăznicie şi încăpăţânare, la care se adaugă o incultură ce o tot acumulez şi ce mă sperie pe măsură ce trec anii. Nu cred că rugile lui buni să-mi deie Dumnezeu minte au fost ascultate. Poate mai am o şansă: buni are doar 87 de ani.