Limpi-bapa sau limba

Look at meN-am vorbit la vârsta la care în mod normal ar fi trebuit să încep să rostesc cuvinte inteligibile, undeva imediat după etapa de gângurit şi primele silabisiri de „ma-ma”, „ta-ta”, „pa-pa”. Considerând că nevoile primare îmi erau îndeplinite – papa, somn, caca, nu am găsit de cuviinţă să mă grăbesc a vorbi.
Când s-a întâmplat să pronunţ prima mea propoziţie, am făcut-o clar şi tare, fără stâlcirea vreunui cuvânt. Evenimentul a fost marcat în calendar. Iar motivul pornirii mele iniţiatice pe drumul vorbirii era unul simplu: îmi era foame şi cineva uitase să îmi dea de mâncare în ziua respectivă, ocupaţi cu trebui gospodăreşti.
Cu fetele lui Chiorean, Diana, Alina, Ana, dar cu Ioana, în special vorbeam păsăreasca. Era limba noastră secretă. Eu cu Ioana o stăpâneam cel mai bine. Puteam rosti două fraze rapid fără ca celelalte să înţeleagă ce am spus sau să apuce să o descifreze la timp. „Ipi-oapa-napa, haipi lapa iazpa. Nepe vepe-dempe pepe coaspa-tapa pespe-tepe opo jupu-mapa-tapa-tepe depe opo-rapa.” Până se dumireau celelalte ce-am spus, eu cu Ioana eram în drum spre iaz la baie, după ce cu o jumătate de oră înainte ne dăduserăm întâlnire pe coastă. Ioana a fost cea care m-a învăţat o limbă secretă, rusa. Ea făcea rusă la şcoală, eu germană. Cum rusa are litere ce se scriu ca ale noastre, dar nu sunt de fapt ca ale noastre, Ioana a hotărât că sunt numai bune pentru a codifica mesajele scrise, pe care mi le lăsa apoi în frăgar sau sub a doua leaţă de jos din gard. Urma fluieratul specific, ştiut de noi, ce semnaliza faptul că un bilet mi-a fost lăsat la destinaţie. Când ajungeam în posesia biletului, fluieram şi eu la rândul meu semnalul pentru ca Ioana, care locuia la trei case distanţă de frăgarul meu, să ştie că acesta a fost recepţionat în siguranţă.
Nu doar hârtia ne era suport de mesaje codificate. Făceam forme din păpălaşcă (pământ cu apă) pe care desenam un soare, dacă visam la o baie la iaz, forma unui munte, dacă aveam de gând să hoinărim pe coastă, sau o apă curgătoare, dacă preconizam că în curând mam-mare ne va trimite să umplem bidoanele cu apă de băut de la şipotul din capătul satului.
Aceste mesaje codificate, se întâmplau după revoluţie, în vremuri de pace, într-un sat dintre dealuri, între nişte fete învăluite în tainele copilăriei.
În timpul şcolii, eram tăcută. Erau oracole de completat, iar după ore, mirc de răspuns cu asl pls. Nu ridicam mâna să vorbesc la oră, chiar dacă ştiam că ar trebui fiindcă nu am notă la materia respectivă. Preferam să mă caute profesorul prin catalog, verificând pe cei care nu au note, până ajungea la S şi mă găsea pe mine. Tot atunci am mai descoperit un limbaj codificat, cel minisculo-stâlcito-abreviat al fiţuicilor la teze sau răspunsuri la lucrările de control: „? 2, p b, ce” (la întrebarea numărul doi, punctul b, ce ai răspuns?).
Un mit al miracolului vorbirii mi s-a destrămat în liceu. Momentul în care am simţit nevoia să mă ridic în picioare, să iau cuvântul răspicat, tare şi clar şi să dau cu el de toţi pereţii scoţându-i ecoul din litere a fost la Noaptea de decembrie a lui Alexandru Macedonski, unde atitudinea colegilor faţă de acel „hoit jalnic de bube” care-şi propune pe căi umbroase să ajungă la Meka, unde şi ajunge, a făcut oprobiul public. Cu aceea ocazie am aflat că infinitul limbaj poetic pentru care credeam că merită să mori şi să trăieşti, vorbind despre el cu nesaţ şi câte-n lună şi în stele, este străjuit de-un gard şi că vorbele mele sunt în afara gardului. Iar cei ce vorbesc în afara gardului, nu-şi iau bacul. La bac nu mi-am înghiţit vorbele, dar nu mi-a picat Macedonski, ci Eminescu la oral – unde mi-am muşcat totuşi limba. Cu Preda la scris, aveam vorbele în straiţă.
Nu mai folosesc limbaj codificat, nu mai am semnale secrete, nici plăcuţe de pământ în buzunar sau fiţuici. Nici n-am mai avut parte de momente în care purtată de cuvinte în care cred, să mă ridic hotărât în picioare şi să iau cuvântul. Am o vârstă. Pe măsură ce înaintez prin hăţişurile ei, observ că este din ce în ce mai bine pentru toată lumea când tac. Cei din jur se simt mai confortabil cu mine.
Rămân cazurile de forţă majoră când tot la vorbit voi apela. Dar voi plăti repercusiunile.
N-am vorbit când trebuia. Probabil de foame.

O părere la “Limpi-bapa sau limba

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.