Limba este un muşchi. Trebuie antrenată pentru a o perfecţiona, muncită pentru a da randament, dusă la competiţii pentru a-i testa nivelul, lustruită pentru a-şi păstra supleţea, protejată de impurităţi şi frivolităţi, odihnită ca să nu obosească, strunită pentru a nu o scăpa din gură. Pe lângă abonamentul la sală şi o minimă educaţie, limba în stare excelentă de funcţionare necesită o întreţinere continuă, chiar high-maintenance.
Undeva de la „ma-ma” la „pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza” am pierdut controlul asupra ei. Relaţia noastră, idealistic una de parteneriat, a devenit una ce sare de la recluziune la limbuţie, de la empatie la indiferenţă, de la miere la pelin.
Încercări de a o aduce pe calea cea bună au existat. Calea cea bună însemnând o armonie între noi două, armonie care să nu-mi dea bătăi de cap, priviri ucigătoare, cuvinte grele, răutăţi gratuite şi multă cacao.
La şcoală m-am străduit să nu spun multe. Nu ridicam mâna nici dacă ştiam răspunsul. Eram tentată să o ridic şi să-i las drum liber limbii când în clasă nu erau prea multe mâini ridicate. Momentul când s-a dus totul pe apă Târnăvii s-a petrecut în a VI-a. Pagina mea de catalog, literele P, S şi S era ascultată la geografie. Notele au fost date sub influenţa febleţurilor d-şoarei profesoare. Un „nu-i corect!”grăit atunci, a desferecat porţile iadului lexical.
Tot în clasa a VI-a m-am dus în grupul de la părintele Cornie, un grup de copii de-o vârstă în general, unde, coordonaţi de părinte pe diverse teme de discuţie, limbile jucau liber. Ale lor, căci a mea a necesitat ceva timp şi îndrumare din partea părintelui şi a grupului pentru a-şi rupe de tot stăvilarele. Iar după limbă, potopul.
„Sunt grasă?”
Da. Dacă nu ai mai chiuli de la sport şi n-ai mai pune-o pe mamă-ta să-ţi scoată scutire în fiecare lună de parc-ai fi non-stop la ciclu, poate ai slăbi.
„Să mă duc să-i spun că-mi place de el şi să-i cer prietenia?”
Nu. Stai să-ţi treacă sau şi mai bine, stai să treacă vreo câţiva ani, să fii măritată cu doi kinderi după tine şi să-l vezi la reuniunea de 10. Dacă ai noroc, vei merge acasă şi vei visa la el toată viaţa, imaginându-ţi, noaptea când se stinge becul, că el este trupul din dreapta patului, nu chestia cu burtă, transpirată şi lipicioasă, mirosind a ceafă de porc cu cartofi prăjiţi, ce sforăie fericit în neştiinţa lui lângă tine.
„Sunt proastă?”
Nimeni nu e prost. Te poţi naşte cu un deficit intelectual, dar prin muncă, recuperezi. Poţi alege să fii prost: ai succesul garantat, aplauze sociale, o pleiadă de prieteni, un somn agitat şi în stânga numelui din buletin, o poză a unui individ ce seamănă cu tine, dar nu eşti tu.
Meritele limbii ar rămâne ignorate comparativ cu păcatele ei, dacă nu m-ar trage conştiinţa de mânecă aducându-mi aminte că limba a fost cea care m-a scos din încurcături, în care tot ea m-a băgat sau de momentele când ceea ce ea a rostit, a schimbat atmosfera, a mişcat un colţ dintr-un suflet, a alinat o durere de cap, a mângâiat un creştet plecat, a şters urmele glandelor lacrimale şi a încurajat apariţia de dincolo cortinei de buze, a 32 de artişti plini de smalţ, tartru şi carii, aducători de zile cu soare.
Totul, pentru un muşchi.