Loial, -ă, loiali, -e, adj. Care îşi îndeplineşte cu cinste obligaţiile asumate; sincer, cinstit, leal (dexonline.ro)

Când cresc mare o să fiu doamna cu căţeii.

N-ar fi o imagine nouă pentru oraşul meu, avem o judecătoare care şi-a făcut haita ei de câini ai străzii. Îi adună, îi apără, îi grijeşte. Dimineaţa la opt fără ceva, iese din scară cu o oală de spaghete, macaroane, pâine înmuiată să le dea de mâncare. A avut ceva conflicte cu oamenii din scara de bloc în faţa căreia se aciuau patrupedele, dar a domolit conflictele mutându-şi „sediul” în faţă la cimitir. După-masa, cu două plase de oase de la măcelărie, prânzul se ia acolo. La un conflict verbal între ea şi un vecin de bloc care îşi vărsa frustrările ridicând tonul pe măsură ce fluxul de nemulţumiri creştea, am observat cum câinii fac un semicerc în jurul ei, arătându-şi iniţial dinţii frumos aliniaţi, mârâind şi culminând cu lătrături pe măsura tonului protestatarului.

Avem şi o nebună care umblă cu un câine legat de o sfoară din textil. Avea doi la un moment dat. De soarta unuia nu ştiu nimic. Mă întâlnesc mai ales seara cu ea, în drum spre casă. Le dă bucături de pâine mozolite, se opreşte de câte ori vor să miroasă un coş de gunoi, îi ceartă când latră aiurea sau la vreun copil. Am depăşit-o per pedes neregulamentar într-o seară, intercalându-mă temporar între coşul de gunoi pe lângă care treceam şi botul câinelui. M-a lătrat avertizându-mă a două oară să nu se mai repete. Am auzit-o cum admonesta: „om rău”. Eu sau el?!

Vecina de la doi a primit cadou de pensie de la fetele ei un căţel de rasă mică, flocoasă, creaţă şi albă. Latră ca turbat şi cu rost şi fără rost. Latră de fericire, de foame, de constipaţie. Latră când e în apartament şi când e lăsat liber să fugă pe scări spre aerul de afară. Latră când e în braţele stăpânei şi când e ciufulit de copiii din faţa blocului. S-a născut lătrând. Dacă l-ar chema Maria şi l-ar auzi lătrând atâta, mama ar spune cu regret că nu l-a bătut destul când era mic.
M-am întâlnit aseară cu el, scuze, e o ea, pe scări, eu coborând pe la etajul trei, ea pe la unu, manifestându-şi prezenţa printr-un lătrat scurt. La doi dau de posesoarea lui. Întreb de ce mă latră, că doar mă cunoaşte. Ea îmi traduce binevoitoare: „Nu te latră pe tine, ci pe mine, ca să o aştept. E supărată că i-am luat-o înainte.” Noblesse oblige.

Consider câinii ce păzesc intrarea într-un local sau uşa de ieşire din spate, un criteriu bun de selecţie a restaurantului, semn că se mănâncă. Una din peregrinările făcute în căutarea ghiftuirii cu papanaşii perfecţi (la Colţeşti, Conacul secuiesc), s-a lăsat doar cu salivă pentru căţelul localului. După ce s-a luat şi ţinut după mine prin grădina localului şi prin parcare, neprimind papanaşi sau o vorbă bună de la mine, dar scăpat de la un mic accident rutier, nu am mai scăpat de el. Eu marş!, el ţop! pe lângă mine, făcându-mi reputaţia de „jijiduru” praf în faţa comesenelor mele.

Pe bicicletă spre serviciu la şantier, făcând naveta, haita de câini de la fabrica II din parcare s-a luat după mine. Nu era prima dată, dar era prima dată când erau aşa de mulţi: şapte. Când printre lătrăturile lor am auzit şi un lătrat de dulău, am mărit presiunea pe pedală. Oi fi având eu o formă fizică de invidiat, dar stropul de raţiune îmi spunea că nu pot depăşi nişte câini în linie dreaptă. Observându-le lipsa din jurul meu, m-am uitat în spate. Cei şapte erau risipiţi prin cucuruzurile din jur, iar pe stradă păşea calm în spatele meu, dulăul, Mura, mama căţeilor mei de la şantier. Când mi-a auzit strigătul de ţiba, mă! leşinat de frică şi panică, Mura ieşise de pe undeva să o apere pe cea care îi hrănea şi drăgălea puii. Au urmat săptămâni în care Mura mă aştepta la capătul străzii în fiecare dimineaţă, la opt fără ceva, să mă conducă în linişte, pace şi siguranţă până pe şantier. Propriul meu bodyguard. Păcat că eu nu i-am putut salva puii de la măcel.

Sunt chioară la distanţă. De aceea port ochelari. Dar când mă plimb prin satul lui Fefeleaga, urcând un deal spre Detunata, nu-mi iau şi ochelarii la mine, aşa că nu văd când din susul dealului, ceva alb stă şi se uită la mine. Văd însă când se mişcă şi coboară în viteză pe direcţia mea. Stau locului neştiind ce o să mă pălească. Dar când se apropie la câţiva metri de mine, iar vederea îmi revine, mă aplec să îl întâmpin cu braţele deschise. E un pui de ciobănesc, mic, alb, cu labe groase, ce sare la mine în braţe şi mă salută. Încerc să îl ademenesc cu „cuţu-cuţu”, să vină cu mine la o plimbare, dar după ce mă lasă să-i mai mângâi odată botul şi să-mi trec mâna peste blăniţa lui, o porneşte agale în jos spre sat. L-am lăsat, mulţumindu-i de cunoştinţă şi binedispunere.

Copilăria mea nu ar fi fost la fel fără cel mai bun prieten al meu, Lache.

În zodiacul chinezesc sunt câine.

Quod erat demonstrandum

Vezi şi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hachik%C5%8D sau Hachi, A Dog’s Tale, film 2009