Am o poză în care stau mândră lângă un vişin tocmai plantat. Ţin palma pe tulpina lui mică şi subţire. Vişinul nu e mai mare cu mult în înălţime decât mine. Suntem cam la fel. Eu am trei ani.
I-am spus „vişinul meu”. Nu că ar mai fi fost un altul prin grădină, dar era vişinul meu. Eu îi inspectam florile şi mugurii ca să anticipez câte vişine dă şi dacă am de gând să le împart cu cineva sau nu. Nimeni nu avea voie să se urce în el să-i culegă vişinele sau să guste primul din ele. Când a început să dea rod destul încât să facem dulceaţă, în afară de mine, nimeni nu se putea urca în el să-i culeagă vişinele de pe crengile-i firave sau cele coapte tare, aproape negre din vârf. Doar greutatea mea o susţinea. Eu credeam că e aşa fiindcă numai pe mine mă plăcea, nu fiindcă îmi zicea mama că sunt „o copilă amărâtă”.
Mai sus de vişin erau doi meri. Unul cu mere acre si foarte multe, altul cu mere dulci. Cel cu mere dulci făcea cel mult cinci mere pe an. Din doi în doi ani se supăra şi nu făcea nici un măr, nici măcar de gust. Celălalt nu avea astfel de ifose, dar nici nu era apreciat: nu puteam face dulceaţă din el fiindcă cerea prea mult zahăr, aşa că toate merele lui ajungeau la porci sau la rachiu. Mai erau bune şi de aruncat cu ele după găinile vecinilor care ne intrau în grădină prin găurile din gard. Erau nu numai acre şi tari, dar şi dureau. Am luat câteva pe spinare, nu că aş fi intrat în grădinile altora, ci fiindcă nu eram destul de rapidă în executarea comenzilor date de general-şef fratele mai mare, gen: „du-te adu nişte apă…du-te după o sapă…du-te vezi de ce latră burcuş.”
Pe diagonală, în stânga vişinului erau trei pruni. În ei nu îndrăznea nimeni să se urce. Erau bătrâni şi la o scuturare zdravănă a tulpinii lor, scuturare pe care şi eu o puteam face, le cădeau toate prunele. Din ele ieşea o dulceaţă bună. În unele dimineţi, micul dejun îmi erau prunele scuturate sau cele deja căzute pe jos, cu o coajă de pâine. Mama îmi spunea să mănânc prunele cu mămăligă caldă, în asta consta micul lor dejun când erau copii şi să nu-mi bat joc de pâine că-i păcat, eu mâncând numai coaja, miezul nu. Am încercat, nu mi-a plăcut. Altă generaţie, alte obiceiuri culinare. Şi astăzi tot numai coaja o mănânc.
După un timp tata a hotărât că ne trebuie şi alte fructe. În afară de vişinul meu plantat în timpuri mai recente, restul existau în grădină din alte vremuri. Tata şi le amintea şi el tot acolo. A luat din piaţă puieţi de cireşi, peri, nuci, câteva fire de zmeură şi nişte căpşuni. Nu s-a prins nici unul, deşi şi-a dat omul tot interesul. Le-a luat pământ special, s-a uitat prin cărţi să vadă la ce adâncime şi când exact trebuie plantaţi. Îngrăşământ. Nimic. S-au uscat. Ceva zmeură am avut un an şi apoi, în loc să se înmulţească singură, s-a uscat şi ea. În anul următor, şi-a călcat tata pe mândrie şi a mers la moşu, socrul lui, rugându-l să vină să-l ajute să planteze nişte puieţi, cumpăraţi tot din piaţă şi să îi dea şi nişte căpşuni şi ceva zmeură de plantat din cele pe care le avea moşu. Despre moşu se spune prin sat că are mână de aur, că pe ce pune mâna şi plantează, se prinde şi rodeşte chiar înainte de timp. Şi a venit moşu cu o găleată cu balegă şi găinaţ, cu nişte pământ negru luat numai el ştie de unde. Şi cu un băţ. A povestit ce-a povestit cu tata şi l-am urmat în grădină tăcuţi umblând în spatele lui. Moşu s-a plimbat prin grădină, a marcat cu băţul posibilele locaţii ale viitorilor pomi, a zmeurei şi a căpşunilor, a scotocit prin pământ după semne, a săpat cu palmele în unele locuri, a strâns între degete câţiva bulgări de ţărână şi a cerut nişte apă să ude pământul unde planta. Mă tot uitam la el să prind şi eu ceva din ce face. Nu eram singura, şi tata făcea la fel. Eram convinsă că ştie moşu ceva ce nu ştia tata şi nu scria nici în cărţi, ceva ce nici nu vroia să împărtăşească, ceva pe care trebuia să-l prindem noi dacă eram atenţi. S-au prins toţi puieţii, căpşunii şi zmeura. Şi au prins rod nu după mult timp. Eu l-am prins pe moşu fluierând pe când planta. Fluiera o melodie numai de el auzită şi ştiută. L-am mai prins pe tata zâmbind admirativ, cu respect şi chiar frică de abilităţile bătrânului.
Acum mă prind că poate mâna de aur a lui moşu vine odată cu bătrâneţea, cu experienţa. Ceva ce merită aşteptat, dacă apuc bătrâneţea…