Tort cu frișcă. Din 5-8 ouă, tăiat pe din două, însiropat cu compot de struguri albi, prune, mere sau gutui, uns bine cu un strat de două degete de frișcă. Frișcă din smântână. Pe deasupra și lateralele decorate cu frișcă dintr-o pungă din care colțul a fost mușcat puțin. Rămân niște forme neregulate, onduleuri, floricele. Și bomboane mici decorative, când sunt. Când nu, un dreptunghi alb cu mii de calorii, lung de două șchioape, lat de una și jumătate, tronează în fața mea. Îi fac față cu brio. Fără lumânări.

Am vrut-o. Era mare și scumpă. Mi-era frică. N-o primesc. Sigur, nu. Credeam în telepatie, citit de priviri, citit în buricul palmei. În exersatul prin grai viu al dorințelor, nu. Era a unui domn sud-american descoperit în liceu, vindecată de el după facultate. Am dat de altul. Credeam că dacă-mi verbalizez dorința, nu se îndeplinește. Am riscat. Am primit. A urmat un chiot de bucurie, explicații ”furnizorului” cum niște foi tipărite pot da asemenea reacții și un an în care am purtat-o cu mine pe tren, în geantă, în pat, în brațe, în cămin, la școală, la piept, în parc, sub pernă, sub pat. O scoteam, îi citeam câteva foi, scrijeleam pe marginile lor, o închideam, băgam la loc. Știam cât îmi trebuie. Calculasem doza necesară: x foi/zi în zilele lapte și miere, x+1 foi/zi în zilele cacao. Fericire din plumb. Am pierdut-o în India.

Mi-a venit într-un plic. Portarul mi l-a înmânat. Într-o zi de toamnă târziu. Fără plecăciuni, avertizări sau așteptări. Un plic alb. Fără expeditor. Nu primesc mită. Antrax nu putea fi. N-am mulți prieteni. Puține cuvinte l-au însoțit. Odată deschis, nu mi-a venit să cred că a ajuns până la mine, la Sibiu. De unde veneam eu, plicurile se deschideau, se pipăiau, se furau, se rătăceau, pierdeau direcția, ajungeau în raiul plicurilor albe. Ăsta nu. A fost viteaz. A fost puternic. A fost cu intenție. A trecut de toate ”controalele”, vizele palmelor, ștampilele poștei române, pipăielile portarului. A ajuns la mine. Esența în trei cuvinte, holbându-se din propria-mi palmă, sub forma unui medalion de aur, mic cât amprenta degetului: Damn, I’m bad. Via profa de română.

Mâțele își făceau streching-ul de dimineață pe băncile de la intrare. Puțini oameni, mulți copaci și mâțe ghid te-nsoțeau pe cărări, pe alei, prin tufișuri arătându-ți istoria unei familii, fântâni arteziene, aleea cu chiparoși, arcada trandafirilor, rațele din fântâna lui Neptun, casa cu porțelanuri, verdele dealurilor văzute de sus din capătul parcului, mătasea broaștei de pe lac, cărările înguste înspre grote, locul de retragere și repaus al unui membru de-al familiei, statui reale prin stratul de timp depus pe ele, ireale prin frumusețe, amfiteatrul, soarele ieșind din nori. Am visat. În Grădinile Boboli.

Am vrut izolare. Am vrut pădure. Am vrut copaci. Am vrut verde. Am vrut să dorm… Am ajuns în fantasticii ani ’70! Hotel gol și scump, cu camera încălzită de un calorifer electric, apa caldă la cerere, dacă și după ce curge 30 de minute. Preîncălzirea, cu alcoolul adus de acasă. Mâncare ”La ciupercă”, local avangardist unde porția are proporții pantagruelice și împreună cu băutura e preparată, servită, calculată de una și aceeași persoană care se întâmplă să fie bolnavă și să tușească, înghesuindu-mi nervii în măduvă. Pat cu saltea din care scap cu viața dimineața, mușchii și oasele aduncându-mi osanale după o noapte în care și-au văzut moartea, au cunoscut tortura și chinurile medievale. Au supraviețuit. Am ajuns la 33. Am martori.