Mama sau tata, nu mi-e clar care-i vinovatul, uitându-se la corpul meu de copil de vreo cinci ani, au hotărât că un sport ar merge bine cu alura mea „slabă şi amărâtă”: baletul. La cinci ani ştiu că vorbeam şi că stăteam destul de bine cu auzul, dar întrebarea „Măriuţă, dragă, vrei la balet?” nu am auzit-o. Mens ignorată prin neconsultare, a tăcut, iar eu m-am dus.
În sala de sus a Casei de cultură, mărginită de-a lungul şi de-a latul de oglinzi, am învăţat cum se ţin braţele şi poziţia degetelor (la îndemână când vreau să par o lady), cum să stau ore în şir pe vârfuri (foarte la îndemână la treburi casnice ca furişatul în spatele lu’ buni ca să o sperii şi să scape găleţile cu apă sau, în prezent, la statul a câte 12 ore pe nişte obiecte moderne de tortură feminină, tocuri), cum să-mi ţin coloana dreaptă (tare la îndemână când fac sau spun vreo prostie şi încerc să mi-o asum aliniindu-mi coloana) şi cum să visez la o viaţă îmbrăcată într-un material uşor, fin, de tutu, cu balerini din satin, în locul realităţii de sac nepeticit şi pantofi din piaţă. În aceeaşi sală am descoperit unde şi de ce sunt atât de deosebiţi muşchii croitori: încălziţi bine îţi pot aduce ambele picioare după cap, impresionând audienţa, neîncălziţi îţi pot aduce nişte dureri, neimpresionând-o nici pe mama.
La balet s-a dat prima bătălie corpus vs. mens. Corpului i se păreau interesante mişcările de încălzire în faţa oglinzii, întinderile picioarelor şi lungirea braţelor, dar mintea-mi era în răgaz, mă răpea şi ducea cu ea în lumea largă, pierzând numărătoarea mişcărilor, atrăgându-mi câteva mustrări verbale şi privirile reprobatoare ale tutuurilor roz din jur. Pe parcurs, odată cu înmulţirea mens–evadărilor din sala cu oglinzi, corpul s-a plictisit şi el de rutina mişcărilor şi am renunţat la balet aşa cum l-am început: prin neconsultare, nedeclarând nimic acasă.
M-am dus la atletism, unde, în ciuda sfaturilor materne „mamă, dragă, nu fugi prea tare, că oricum te duce vântul”, pentru o perioadă am avut linişte cu corpus şi mens. A venit furtuna la prima oră de antrenament sărituri garduri. Desigur că mai sărisem garduri, dar doar cu un scop anume: furat căpşuni, furat pepeni, fugind de bătaie sau de-o sfântă baie săptămânală, fugind de lucru sau de-un câine ce nu era al meu. Acum trebuia să sar garduri de plăcere. Mens s-a blocat, a refuzat să dea startul. Am stat pe bancă o oră şi jumătate privind cu jind şi ură laolată, la o nenorocită de scândură albă peste care sărea lumea într-o voioşie. Numai eu nu săream, blocându-mă când să-mi iau avânt. Degeaba au venit fetele, colege de antrenament, mai mici şi mai mari să-mi spună să sar, să nu-mi fie frică, nimic nu mi se va întâmpla: „Sari, să vezi ce fain-i!”. Banca nu zicea nimic, nici mens a mea, aşa că am zăcut acolo. Antrenamentul s-a terminat, iar don’şoara Corina, antrenoarea noastră, m-a rugat să rămân zece minute. Am izbucnit în plâns convinsă că mă dă afară, pentru că nu am făcut antrenamentul, nu am sărit garduri. Printre sughiţuri, luându-mă în braţe, i-am mărturisit temerea mea, că eu nu pot să sar un gard „aşa numa”, că îmi trebuie un scop, că nu mi-e frică de o scândură, dar că nu înţeleg de ce trebuie să o sar.
A fost ziua în care am făcut cunoştinţă cu Raţiunea. Mi s-a explicat ce înseamnă proba de sărit garduri, de ce e inclusă în competiţii, de ce eu fiind bună la viteză, pot fi bună şi la 50 sau 100 m garduri, de ce la categoria mea de vârstă, fiind mai înaltă, nu aş întâmpina nici o problemă la înălţimea gardurilor fiindcă le-aş sări cu mulţi cm deasupra lor. Nu ştiu dacă norii de furtună dintre corpus şi mens au fost risipiţi atunci de explicaţiile antrenoarei sau tensiunea atmosferică creată într-un căpşor de 11 ani a fost spartă de un plâns nervos, deznădăjduit şi prăpăstios. Dar ştiu că am sărit gardurile în ziua aceea cum nu le-am mai sărit la nici o competiţie ulterioară. Şi că începând din acel moment, am încercat să mi-o apropii, să mi-o fac prietenă pe cea numită Raţiune. Tot atunci m-a străfulgerat un gând ‘periculos’: dacă vreodată mens a mea şi Raţiunea s-ar însoţi la un drum… ioi, ioi!
Baschetul a fost febleţea minţii mele. Nu baschetul de echipă, ci cel jucat la un coş, în patru sau în şase. Dar preferam cel jucat de eu cu mine, mine şi cu eu, şi mingea mea. Mens avea o nouă jucărie preferată, iar corpus era supus celor mai chinuitoare poziţii, locaţii de pe teren, numai ca să văd dacă-mi iese coşul din poziţia, locaţia respectivă. Când reuşeam, mens jubila de fericire: era şi public, şi antrenor, şi arbitru, şi jucător. Când nu reuşeam, era oricum vina lui corpus, fiindcă el e cel prost, care nu judecă, care nu-i bine antrenat. Îl supuneam altor cazne până când reuşea şi mens era din nou fericită atribuindu-şi numeroasele roluri de public, antrenor, arbitru şi jucător, iar corpus fericit c-a scăpat de caznele nebunei.
Zumba s-a infiltrat timid. Într-o sală cu oglinzi, nu aceeaşi cu faimoasa de la balet, mişcările de dans şi aerobic pe o muzică ce nu-mi zgândărea urechile, îmi făceau cu ochiul, dar inhibată de atmosfera din jur, unde în afara bunăvoinţei instructoarei, la început nici musca nu o auzeai, mens nu a reacţionat. Corpus având mai mult sânge în instalaţie, a prins curaj pe o melodie ce-i plăcea şi a început să se mişte mai cu viaţă. O fi fost mişcările săltăreţe, muzica ce începea să-mi facă urechile să râdă sau dorinţa mens-ei mele de-a avea o nouă jucărie, dar zumba m-a prins de cap, gât, dos şi tălpi şi nu mă mai lasă de vreo trei ani. Marţea şi joia mens şi corpus pun de-un armistiţiu. După joi însă, vine ziua reluării ostilităţilor: luni.