Pe la cinci ani îmi amintesc cum încercam să mă ţin după tata şi după încă vreo doi vecini care alergau pe înserat până pe hulă şi-napoi. Hula e un deal pe care şi dacă îl urci la pas te face să transpiri. În fugă nu am mai încercat să-l urc de când aveam cinci ani. Tata a jucat fotbal la viaţa lui, a arbitrat apoi şi într-un final a şi antrenat. Echipa satului. Când la primul antrenament i-a pus să fugă cinci ture de teren drept încălzire, a ieşit cu scandal. „Da’ de ce să fugim atâta? Noi venim de la lucru. Suntem obosiţi. Am venit să jucăm fotbal, nu să fugim.” I-a convins numai după ce i-a provocat: „Pe 50 de m vă întrece şi fata mea.” Aveam 10 ani atunci şi mergeam la atletism. Nu am câştigat întrecerea cu fotbaliştii satului, dar tata le-a dovedit că la 10 ani aveam mai multă rezistenţă şi viteză decât majoritatea fotbaliştilor din sat, băieţi mai mari decât mine cu 15-20 de ani.
La atletism am ajuns după ce un nene, care făcea pe managerul asociaţiei sportive locale, a venit la mama la serviciu şi văzându-mă pe acolo, i-a spus să mă dea la atletism. M-am dus împreună cu Claudia, fata colegei de serviciu a mamei, amândouă de-o vârstă. Antrenoarea noastră era o femeie tânără, mică de înălţime cu o voce firavă, domnişoara Corina. Am plăcut-o pe loc. Pe restul fetelor nu le cunoşteam. Eram numai fete, fără băieţi. Prima competiţie a mea a fost un cros la Aiud, pe un teren în afara oraşului, un drum de ţară, de pământ bătătorit. Eram îmbrăcată în treningul meu şi am primit un număr de concurs pe care mi l-a prins domnişoara Corina cu un ac de siguranţă. Doar cinci fete de la noi aveau echipament. Pantaloni şi bluză ce se închidea cu fermoar, din foiţă de fâş albastru închis, cu o dungă roşie laterală. Fetele cu echipament erau cele mai bune, cele care se clasificau bine în competiţii. În timpul respectivului cros am vrut să renunţ de vreo 3 ori. În jurul meu lumea alerga şi mă depăşea, numai mie mi s-au înmuiat picioarele după primele sute de metri. Am început să plâng în timp ce încă mai puneam stângul în faţa dreptului, aşa cum ar face un om dezorientat care nu vede nimic în faţă de lacrimile ce-i curg pe obraz. Eram sigură că sunt ultima şi că văd melcii sărind din stânga şi din dreapta mea, din iarba de lângă drum. Domnişoara antrenoare de pe margine încerca să mă încurajeze să nu renunţ, să merg până la capăt chiar de ar fi să ies ultima. Pe marginea drumului din loc în loc mai erau şi observatorii crosului care dacă te opreai din alergat, îţi scriau numărul pe o foaie, ţi-l strigau şi-ţi spuneau să te opreşti că ai încheiat competiţia. Auzeam ca prin vis vorbele antrenoarei mele. Claudia, fata colegei de serviciu a mamei, cea care a venit la atletism şi s-a înscris odată cu mine, a încetinit ritmul şi a venit în spate lângă mine. „Hai că poţi. Nu mai avem mult. Nu te lăsa!” Şi pe porţiunile de drum, unde era o curbă sau un tufiş mai mare, fără ţipenie de om prin jur, Claudia mă împingea de la spate, mă prindea de mână şi mă trăgea după ea. Risca să fie eliminată din competiţie. Nu ştiu cât timp am ţinut-o aşa, dar ştiu exact momentul în care picioarele mele şi-au revenit, lacrimile mi s-au uscat pe faţă şi împinsă de la spate şi încurajată de Claudia şi de domnişoara antrenoare am început să alerg de una singură. Îmi amintesc fiindcă pentru prima dată mi se părea uşor să alerg, era o plăcere. Şi tot pentru prima dată, am simţit ceva în mine trezindu-se, înăbuşind neputinţa ce-mi încolăcea picioarele: orgoliul. Pe loc, m-am hotărât să şterg ruşinea de a fi plâns şi smiorcăit în public, făcând-o de minune pe domnişoara antrenoare şi pe Claudia să piardă multe locuri din clasament. I-am făcut un semn Claudiei să o ia în faţă. Am încercat să mă ţin după ea. Am rezistat şi după un timp mi-am dat seama că ne apropiem de final, fiindcă mulţimea de părinţi, fraţi şi surori de pe margine creştea cu fiecare metru şi strigătele lor ne cuprindeau la fiecare curbă. Claudia s-a îndepărtat bine de mine, iar ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost: „Sprint până la final.” Şi am sprintat. Am ieşit pe locul 67 din 160 fete înscrise, un sfert din ele abandonând. Claudia a intrat în primele 30 de locuri, deşi ştiu şi astăzi că ar fi intrat în primele 10 dacă nu ar fi trebuit să-mi fie mie babysitter.
La sfârşitul crosului m-a întâmpinat domnişoara antrenoare şi restul colegelor. Fetele mă pupau, mă felicitau, mă strângeau de mână. Prima mea competiţie. Primul meu cros. Nu am abandonat. Bravo! Nu că nu aş fi vrut. De vreo câteva ori chiar. Dar nu am fost lăsată. La final de cros eu mă simţeam prost. Fiindcă eu ar fi trebuit să le felicit pe fete, pe cele care au terminat printre primele, în schimb eu primeam felicitările. Eu, cea mediocră, care de abia terminase cursa. De unde să ştiu că toate trecuseră prin aşa ceva, că toate au avut crosul lor, prima lor competiţie în timpul căreia au vrut să abandoneze de nşpe mii de ori, dar nu au făcut-o. În momentul respectiv, oricum nu le credeam, puteau să îmi spună orice. Pentru mine ele erau acolo, sus, eu eram doar fata nouă care nu-şi putea închipui că şi ele au avut odată acelaşi start ca mine. Fata nouă şi plângăcioasă care a vrut să abandoneze, dar nu a fost lăsată.
Acel cros a născut şi trezit multe în mine. Dincolo de sentimentul că aparţii unei echipe, că ai în jur persoane dispuse să stea după tine până îţi revii, să te împingă puţin când nu mai vrei sau nu mai poţi sau nu mai recunoşti diferenţa dintre cele două, când ţi se strigă de pe margine să nu renunţi că nu mai e mult, chiar şi când mai ai mai mult de jumătate din drum de parcurs, dincolo de icnetele şi plânsetele de neputinţă care te cuprind de fiecare dată când îţi atingi o limită a corpului sau vreuna din cele ce-ţi bântuie prin cap libere şi nestingherite, şocate că le-ai găsit, sportul te face om.