Mama, tata şi copii iau loc la masă. Farfurii aburinde cu mirosuri îmbietoare îi întâmpină. Merindele sunt bogate în culori şi diversitate calorică. O Coca-cola tronează în centrul mesei, dacă trăieşti printr-o reclamă. O mămăligă tronează în centrul mesei, dacă eşti de-a lu’ Ghiţă a lu’ Sonica din Pănade. Careva rosteşte o rugăciune, fiindcă eşti dintr-un film american. Altul va comenta asupra temperaturii din fasole, dacă te cheamă Moromete.
Pentru cei din neamul lu’ Ghiţă a lu’ Sonica, mesele în familie erau sezoniere. Predominat vara, duminica, cei patru membri ai neamului Sonica se strângeau în jurul mesei la prânz. Prânzul era la ora exactă dată de Greenwich-ul local, popa. Oricine ştia că se apropie ora mesei când puhoiul de haine negre şi baticuri închise la culoare coborau sporovăind scările bisericii şi uliţele spre casele lor, cu câteva pete de culoare roz sau albastre alergând înainte prin şanţ, murdărindu-şi de iarbă pantofii, albi desigur, de duminca. Ajunşi acasă, pantofii albi erau urgent descălţaţi, curăţaţi şi puşi deoparte de mama, la fel şi hainele bisericeşti. Luai pe tine hainele de scandal, cele de toate zilele. Îţi turna careva apă să te speli pe mâini în lighean şi aşteptai pavlovian să auzi: „La masă, toată lumea!”
Mămăliga era chefu’. Avea oala ei specială: oala de mămăligă, bâta ei specială: făcăleţ de frecat mămăliga, cuţitul ei special: o aţă albă, locul ei special: drept în mijlocul mesei şi un rol central în meniu: mămăligă cu…
Aperitiv: cocoloş cu brânză.
Felul I: supă de găluşte, cu un boţ rămas din cocoloşul greu de ucis prin masticaţie de către unul din membrii familiei, de regulă cel cu pantofii albi.
Felul II: tocăniţă de pui, unde ultima fărâmă din aperitiv pierea de pe faţa pământului sau a mesei. La fel cum oasele puiului piereau subtil aruncate pe sub masă motanului sau, după ce măsuri straşnice de securitate erau luate, câinelui ce respectuos îşi aştepta rândul pe pragul din faţa casei privind leşinat în gura oamenilor hulpavi. La felul doi se întâmplau şi nenorociri, ca tocăniţa să fie de raţă. Un război se declara. Cineva era acuzat de crime înfiorătoare împotriva umanităţii, deoarece a sacrificat o raţă care purta un nume şi era protejată având un statut special: „Era raţa mea!” Refuzul de a gusta din tocana de raţă era definitiv şi irevocabil. Orice negări „Nu era raţa ta, era una bătrână!”, rugăminţi „Ia, numa o gură, să vezi ce bună e!”, ameninţări „Las’, c-o să-ţi fie ţie foame!” nu înduplecau gura unuia din membrii familiei, de regulă cel cu pantofii albi, să se deschidă să-şi pună dinţii la lucru.
Desertul: în timp ce restul comiteau crima supremă mâncând din raţa cu nume, unul din membrii familiei, de regulă cel cu pantofii albi, îşi lua desertul degustând mucii şi lacrimile ce i se prelingeau în gură şi pe obraz la gândul traumelor la care era supus. Îi mai treceau din traume când mama îi dădea desertul oficial: mămăligă cu lapte.
Duminca după prânz, cei din neamul Ghiţă a lu’ Sonica, probabil datorită burţilor pline simţeau nevoia unui spaţiu personal mai mare şi a unui contact minim unul cu celălat. Programul fiind de voie, unul se retrăgea pe-un pat în camera de dinainte unde pereţii de chirpici răcoroşi îl apărau de dogoarea verii, altul întindea o pătură pe cărarea de iarbă de după casă, altul îşi odihnea burta în şură pe otava rămasă din toamnă, aşezată deasupra pivniţei, unul se aciuia pe un rând îngust printre şpalierele de viţă de vie.
Siesta dura în funcţie de gusturile, preferinţele şi nevoile stringente ale fiecăruia. Se părăsea culcuşul, ce indiferent unde era localizat, emana deja prea multă căldură de la trupul mărit ca volum, umflat de mâncare, pentru a porni în căutarea unui digestiv aflând pe această cale şi ultimele ştiri din sat, la crâşma lu’ Boboşu. Sau pentru a merge o uliţă mai sus în vizită la mamă-ta şi tată-tu să vezi ce mai fac, să staţi de poveşti, neuitând să-l blagosloveşti pe cel despre care ştii că tocmai îşi bea digestivul. Sau pentru a identifica suprafeţe suficient de late şi de lungi pentru a-ţi permite desfăşurarea unui meci de ţicoloţii (fotbal cu nasturi). Sau pentru a evada împreună cu fetele lu’ Chiorean la iaz până întunericul te trimite înapoi acasă.
Mesele în familie a celor din neamul Ghiţă a lu’ Sonica au dispărut. Nu erau o tradiţie, nu aveau un ritual, nu erau speciale. A dispărut Ghiţă, a dispărut casa, a dispărut şura, a dispărut grădina. E viran. Membrii rămaşi nu mai mănâncă împreună nici sezonier vara, duminica. Sau când mănâncă uită să-l cheme şi pe cel cu pantofii albi.
Dar când pantofii albi i-au rămas cu câteva numere mai mici şi le-au transmis culoarea şi unor fire de păr, posesorul lor a luat o hotărâre: îndârjit şi îndărătnic îşi îndoapă de patru ani încoace neamurile, pe cei rămaşi de-a lu’ Sonica şi pe cei din neamul lui Gheorghe lu’ Eugen, odată pe an de ziua lui în noiembrie, cu dragoste şi cu mâncare. Obiceiul a fost preluat şi de alţi membri din ambele părţi ale neamului. Mâncare şi familie. Familie şi mâncare. Amândouă îţi pot da indigestii, dureri de cap, vărsături, colici, simptome de boală, cu toate acestea întotdeauna le duci dorul.