Michel și Andre

Michel
Seara, după miezul nopții ne-am cunoscut. Am coborât dintr-o mașină în care nu știu ce căutam, dar știu că nu voiam să fiu și m-am oprit la prima bancă luminată de un bec. Lumina chioară și cele șase scânduri ce alcătuiau banca de așteptare dintr-o haltă cfr, s-au dovedit a fi locul.
Am spus pas oamenilor. Așteptam. Un semn. Ceva. Un tren. Următorul era la 3 dimineața. Îmbrăcată cu paltonul alb. Alb pe banca de lemn veche și murdară, cu un ceferist și cinci câini vagabonzi, pe o noapte de toamnă. Cu gândul la jeg. Jegul din lâna albă ce nu iasă la spălat. Cu ceasul de pe mână verificat din cinci în cinci minute calculând cât mai era până la trei. Mai era.
De ce m-am dus? De ce am coborât? De ce m-am enervat? De ce n-am întrebat? De ce am tăcut? De ce…
Rămâne întrebarea mea preferată. Îmi zgârie calota craniană lăsându-mi sinapsele bătute, violate și epileptice. De ce? întrebare de toamnă timpurie și caldă când timpul noaptea se dilată și mințile se pierd pe drum sau într-o haltă.
Patrupedele mi-au dat târcoale, m-au mirosit fără un dat din coadă sau arătat de dinți, clasându-mă obiectiv neintersant, monoton, biped rătăcit și somnambul. N-am mârâit în contradictoriu. S-au aciuat în cotloane la culcare. Ceferistul la fel. Rămas eu, banca și becul. De ce, lemn și chior.
Michel era rege. Eu la cheremul nopții, sub un bec, singură și disponibilă. M-a găsit și m-a plesnit peste suflet. De ce nu? Câinii dormeau, oamenii erau plecați, paltonul murdar, timp destul. De 30 de ori mai trebuia să-mi verific ceasul de pe mână.
Oportunist de ocazie, profitor emoțional, bătrân mirositor de suflete tinere abuzate și epileptice, cu minți tatuate de ce.
Ora trei m-a prins cu Michel.

Andre
A.P. vorbea de el. Nu rețin nume, concentrată să nu rup firul roșu, să nu ratez intriga, să nu uit să râd la punctul culminant, să nu sar finalul, alerg după idei, argumente, replici. Se-ntâmplă să nu prind nimic. Al lui l-am reținut. Nu rimează, nu are rezonanță, nu mi-a amintit de ceva, cineva, de un episod. Nu mi-a gâdilat sinapsele. Una perversă l-a îngurgitat și îngropat într-un fald cenușiu al memoriei. Mi s-a făcut rău pe când dădeam scroll unei liste bifând aleatoriu: ăsta da, ăsta ba, ăsta cine? Sinapsa l-a vomat.
După câteva zile lucrătoare era la mine. Împreună cu ceilalți ăsta da, ăsta ba, ăsta cine. Nu pe el l-am luat primul în vârful patului seara înainte de culcare. Înspre el tindeam, dar nu am vrut să-i dau prea multă importanță, nu cumva să uite pe mâinile cui a ajuns, unde e, cine l-a ales și cine e stăpânul. Precauție feminină cu paranoia celui care se crede în control când cutremurul e în plină desfășurare.
Al fost al doilea.
Inteligent, rațional, amuzant, ironic, sarcastic, debordând de carismă, fler și je ne sais quoi. În zece minute slugăream la degetului lui mic.
Nu mă puteam sătura. Nu-mi era suficient doar seara. Îl doream cu mine la serviciu, pe stradă să-mi vorbească, să-l aud în somn, să-l inhalez când îmi beau ceaiul, să-mi invadeze gândurile, să sară din atriu în ventricul, să strige cucu-bau din emisfera stângă în cea dreaptă, să-mi dea cârcei, să-mi lase mușchii înnecați în acid lactic… să mă lase epurată de ură, epuizată de fericire, să mă lase fără suflu.
Zile de euforie. Zile de fericire. Zilele lui Andre.

Michel,
Michel Tournier, Regele arinilor

Andre,
Andre Glucksmann, Discursul urii

A.P.,
Andrei Pleșu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.