Am intrat în turma lor acum cinci ani. M-am dus la ele de bună voie, neştiind exact la ce mă înham sau peste ce dau. Am rumegat câtva timp iarbă de una singură până am îndrăznit să iau o gură de fân şi să o rumeg împreună cu ele. Nu că nu n-aş fi fost bine primită sau că nu m-ar fi chemat la o rumegătură, dar îmi era frică. Nu ştiam ce să le spun. Ce aş putea eu şti şi împărtăşi lor, astfel încât, odată gura deschisă, să merite să scap fânul din bot, pentru ca la final să nu mă fac de…capră.
Frica a durat mai mult decât iniţierea. O vină poartă şi momentul ales: tocmai treceam prin faza greu de rumegat, a tranziţiei de la stadiul de mioară la cel de oaie tânără. Confuz moment, ce se lasă cu schimbatul lânii, rendez–vous-uri sub clar de lună cu berbeci arătoşi cu coarne sau fără, întâlniri de gradul trei cu dulăi, căţelandri şi alţi lătrători la stele, permutări de stâne, orânduirile altui cioban, toate înghesuite sub firea-mi nevrotică hiperbolizată de asteniile transhumanţelor anuale.
Mioarele mele nu sunt tocmai mioare, bat înspre categoria oi mature, chiar bătrâne ar spune obraznicii de miei. Impun respect: lâna cârlionţată, vopsită floarea-soarelui, denotă originea de soi, botul lung, destul de îngust şi urechile ascuţite le dau un aer aristocratic, copitele sunt îngrijite, menţinute tinere prin culori în trend şi primăvăratece, lungimea şi greutatea rivalizează cu cele ale unei mioare, iar la spate o coadă scurtă ondulată sau linsă, le întregeşte alura sprintenă şi săltăreaţă.
S-au adaptat la orice condiţii: de la cele de deşert familial la cel tropical, de la iarnă la vară, de la post la ospăţ, de la visul unui cioban cu o stână pe-un vârf de munte, la realitatea de pe Târnave a ciobanului cu o stână de pefele şi gard din brusturi.
Şi-au oferit pielea şi lâna de pe ele, împiedicând ploaia să pătrundă-n pefeleu, distrugând acoperişul de deasupra mieilor, şi-au stors ultimul stop de lapte şi au împărţit caşul şi brânza, recurgând la gestul suprem de a-şi tăia din carne pentru a pregăti masa mieilor, şi-au luat fânul de la gură întorcându-l din rumegătură, pentru a face, dintr-un fân condimentat cu otavă, o masă pentru toţi berbecii şi oile care le trec pragul stânii. Şi-au ascuns privirile şi înghiţit emoţiile de ovină când înţărcându-şi mieii, tremura blana pe ele la gândul că o parte din aceştia vor deveni berbeci, unii batali, alţii areţi, pe-o parte îi va mânca lupul, iar cel puţin unul dintr-o generaţie îşi va face neamul ovis aries de minune.
N-au behăit niciodată, nici când trebuia, nici când erau singure cu luna, nici când au ajuns la ultimul fir de fân. Şi-au ascuns gândurile şi grijile într-unul din compartimentele stomacului, ferecându-le acolo. La răstimpuri de transhumanţă le lasă la aer şi la încă o rumegătură. Apoi, le închid bine înapoi până la următoarea aerisire şi, fără să observe careva, revin la ceea ce văd majoritatea în ele: nişte oi.
Oi ce au făcut din stâna lor una de un renume, oi ce au dus numele berbecului peste hotare, oi ce şi-au ţinut poarta stânii mereu deschisă pentru orice străin înfometat, fie el şi lup în blană de oaie.
Oi cu suflet de mioare, oi adevărate, oi de poveste.

Cu dedicaţie mioarelor: Delia, Neli şi Gia