Bat la uşă. De dincolo de uşă aud un „Intră!”. Apăs clanţa şi mă întâmpină el. Uneori familiar, mă îmbrăţişează de la primul pas peste prag, alteori distant, îmi impune propriul lui spaţiu personal peste care să nu trec. Nu-l văd, dar îl simt. Nu-l pot atinge, dar mă invadează. Îmi intră în nări, în gură, în piele, în păr, în minte, în suflet, în amintiri. Orice se va petrece în locaţia respectivă, va purta amprenta lui olfactivă. Orice va fi spus sau va rămâne nerostit acolo, va avea umbra lui. Peste toate fericirile şi/sau nefericile ce se vor desfăşura acolo, va pluti el. Din cauza lui şi a primei primiri pe care el mi-o face, devin subiectivă asupra tuturor celor ce se vor petrece acolo şi asupra rezidenţilor peste care tronează.
Am emoţii la prima întâlnire cu el, cea care dă intriga şi decide desfăşurarea acţiunii. Când pentru prima oară trec pragul unei case, nu ştiu niciodată cum mă va primi. Ştiu doar că într-un final mă va bântui el pe mine sau voi apela eu de prea multe ori la el.
În locaţii diferite şi aflate la kilometri distanţă, când mă aşteptam mai puţin, am dat peste el, l-am regăsit. Păşind peste pragul casei şi simţindu-l, mi-am prezentat omagiile printr-un zâmbet în colţul gurii, i-am recunoscut puterea şi influenţa asupra tuturor fiinţelor şi nefiinţelor din casă peste care domneşte tăcut, atotcuprinzător, invizibil, de netăgăduit. Peste cel din apartamentul în care m-am născut, am dat de el la Firdous Ali acasă, prin Hyderabad, India. Pe cel din casa care m-a crescut şi mi-a dat copilăria, l-am regăsit la casa Batllo, construită de Antoni Gaudi, în Barcelona, Spania.
Când se întâmplă să trec pragul unei case noi, recent construită, nu-l simt. Şi în loc să mă simt liberă că nu mai sunt invadată, că nu îmi mai influenţează simţurile, părerile, emoţiile, că pot fi obiectivă, sunt timidă, stânjenită şi speriată. Vreau să plec. Nu pot sta peste noapte acolo. Mă sperii. Mă simt ca într-un spaţiu gol, plin de lucruri moderne, înconjurată de tot ce aş avea nevoie. Casa nouă e un spaţiu ce încă nu a fost revendicat, cucerit, invadat de el. Între mirosurile de vopsele, fier forjat, lemn, zidărie, perdele şi carpete noi, ustensile de bucătărie ce încă nu au fost folosite, el se află pe undeva. Am impresia că stă ascuns, că miroase şi el locul, lucrurile, oamenii din casă, că pândeşte atmosfera, că aşteaptă momentul oportun pentru invazie. Nu se dă o bătălie, fiindcă el nu are adversar. E mai mult o analiză, o evaluare a situaţiei, o cântărire din nări a evenimentelor, faptelor şi întâmplărilor, a tot ce va să vină. El încă se decide.
Anii trec. Evenimente, fapte şi întâmplări se aşează în locul lor, în stratul lor, în sertarul lor, în colţul lor. Odată ajunse în starea de aşezare spre care au pornit încet din secunda când au trecut de stadiul de când s-au întâmplat, o parte din evenimente, fapte şi întâmplări îşi mai schimbă forma iniţială sau chiar cronologia. Dar vor rămâne întotdeauna însoţite de el. Drept întărire sau confirmare a celor întâmplate. Acelaşi el, neschimbat.
Timpul îi este subordonat.
Pentru asta îl invidiez. Dar şi pentru că el persistă, pentru că el îi întâmpină primul, pentru că el îi primeşte pe toţi, pentru că el e acelaşi în faţa tuturor, pentru că el nu dă verdicte, pentru că el are câte case vrea, de orice tip vrea, pe care le imprimă cu câte stări doreşte.