Facebook-ul îl am din 2008 și l-am făcut la cererea prietenilor din India de care mă despărțisem, răsfirați unii în țările lor la mama acasă, alții pribegi din nou. Ne-am scris și scrisori concomitent cu FB și ne mai scriem încă, deși frecvența lor a scăzut în ultimii ani și e mai mult sub forma unor vederi și felicitări de La mulți ani, Merry Christmas și Happy Easter, în care nu uităm să ne înghesuim mărunt sufletul pe față-verso. La nevoie și când ni se urcă lumea în cap, ne scriem câte un novel long email sau scrisoare (minim 10 pagini .doc). Pentru pâinea cea de toate zilele, Facebook-ul rămâne mai accesibil și mai ușor. Share-uim.
Share-uim poze din ultimele călătorii, de obicei după ce le-am făcut și au trecut câteva săptămâni, luni, făcându-ni-se dor de aerul lor; share-uim poze cu copiii cărora le suntem profesori, părinți sau unchi/mătușă; share-uim pozele de Crăciun, Thanksgiving, Easter cu familionul strâns în jurul nostru; share-uim in memoriam poza cu mâțza pe care a călcat-o vecinul, a fost răpită sau claimed de un ex-boyfriend; share-uim oala cu linte, oala cu tiramisu și tava cu ultima rețetă de prăjitură ce ne-a ieșit ok ca să moară invidioșii supli (slim-chicks); share-uim activitățiile sportive ca să moară invidioșii grași (fat-bitches); share-uim frânturi din viața noastră din care nu înțelegem nimic, deși noi le-am trăit, nouă ni s-au întâmplat și noi am trecut prin ele. Pozele mint.
Nu share-uim poza cu noi cu telefonul în mână sunându-ne părinții plecați pentru prima oară după 20 de ani în concediu, timp în care au crescut trei copii, și îi anunțăm să vină acasă căci primul născut are un cheag pe creier și trebuie operat de urgență; nu share-uim poza cu noi în mașina poliției când am spart un geam noaptea în urma unui episod psihotic declanșat de o boală curvă și obsedantă; nu share-uim poza cu noi în toiul nopții turbați, vorbind cu umbre despre durere, singurătate și moartea celor dragi. Nu, astea nu le share-uim. Nu sunt cool. Pe astea le aflăm din cuvinte scrise mărunt, din voci tremurate, din înjurături scăpate printre dinți.
Și atunci dacă viața e ”în altă parte”, durerea în noi, moartea unde șade? Pe Facebook, printre numeroase comment-uri de ”sincere condoleanțe”, ”nu spune Adio ci spune La revedere”, ”odihnească-se în pace”, ”Domnul să vă întărească”, ”Domnul să vă mângâie”, ”Domnul să vă aline inima”, ”rip”… Asta după ce de durere, de bunăvoie și nesilită de nimeni ai postat poza cu răposatul/răposata, comentând trecerea lui/ei în neființă. Sau fiind soția lui, postezi pe pagina răposatului luându-ți La revedere în numele lui ”de la prietenii internauți”. Ori în timpul prohodului preotul rostește în numele mortului ”un ultim rămas bun, nu în ultimul rând de la prietenii lui de pe rețelele de socializare”. Să mor io!
Când mor eu, să nu îmi postați moartea pe Facebook. O să vă anunț personal, după lăsarea întunericului. Nu sunteți mulți. Câte Like-uri aș fi primit…