Ceasul de la catedrală dă ora exactă tocmai când iau colţ stânga la Primărie. Cinci fix. Afară nu-i încă întuneric. Cinci maşini parcate văd în faţa primăriei. N-o fi multă lume, îmi zic. Încerc să-mi scutur noroiul şi zăpada topită de pe ghete, dar când descopăr stropii de noroi de pe pantaloni şi de pe haina-mi lungă până la ghenunchi, renunţ. Intru aşa. Portarul nu-i. Un nene cu o uniformă albastră îi ţine locul. „Întâlnirea?” Îmi face semn ridicând degetul arătător al mâinii stângi în sus. Îi mulţumesc în gând pentru semnalarea prezenţei cerurilor deasupra noastră. Deocamdată urc scările la etaj, spre sala de sedinţă a primăriei. Se stă pe coridor, în faţa sălii. Înăuntru scaunele sunt ocupate. Unul, două sunt libere dinspre geam sau cu câte-o haină grea de iarnă pe ele. Aproximativ 70 de persoane. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, poate recunosc pe careva din primărie, vreun amic, o cunoştinţă, căci prieteni nu am în aceste circumstanţe, ei fug de politică cum fugeam eu de baia săptămânală când eram copilă. Cântăresc din uşă situaţia. Observ un spaţiu mai aerisit în dreapta spate, lângă perete. Domnul de lângă se ridică să-mi ofere locul. Îi mulţumesc, dar nu, tocmai ce-am şezut opt ore. Îl rog, dacă poate să-mi înghesuie haina lungă şi voluminoasă pe spătarul scaunului sau printre scaune. Apoi îmi scot ochelarii de vedere şi mă uit prin sală. Nu recunosc pe nimeni. Impropiu spus, căci suntem toţi blăjeni. Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, plus satele din-mprejur, până la a treia generaţie. Media de vârstă a celor adunaţi e 65 de ani: mulţi pensionari, câţiva consilieri, foarte puţini angajaţi ai primăriei, doi tineri cu camere/aparate foto. Zăresc pe centrul sălii clerul greco-catolic. Nenea în uniformă albastră/înlocuitor de portar ştia ceva când îmi semnala prezenţa cerurilor. Lumea zumzăie, vorbăria de pe coridor se împleteşte cu cea din sală şi astfel trec zece minute.
Liniştea brusc instalată pe coridor ne anunţă începerea întâlnirii. Invitaţii intră pe aplauze şi se aşează pe scaunele din faţa sălii, pe podium. De la dreapta la stânga stau: Ion Dumitrel, Consiliul Judeţean Alba, pe care îl recunosc de la Strugurele de Aur Jidvei, de la serbările făcute la Casa de Cultură, de la diverse manifestări Astra şi de la festivalul Dilema. Lângă el, o mână de femeie, mică de stat, îmbrăcată într-un costum negru, sacou şi pantaloni, mică şi amărâtă cum ar fi spus bunica de-ar fi văzut-o, Monica Macovei, pe care-o ştiu din presa internaţională şi 1, 2 publicaţii româneşti. În dreapta ei, şade Valentin Rotar, primarul Blajului, cunoscut după voce, după port de când era vice şi ne vorbea de la radio, apoi din primul mandat ca primar, acum la al doilea, pe care-l ştiu de la şedinţele de bloc când încerca să convingă lumea să se prezinte la vot, mai recent, de la Gala majoretelor din decembrie şi concertele de Crăciun aferente aceleiaşi luni. Lângă primar, un domn pe care nu-l cunosc, dar după cum mă informasem anterior acestei întrevederi din ziarul Unirea, bănuiesc că este Ion Moldovan, moderatorul întâlnirii.
Chiar dacă îi cunoaştem, recunoaştem sau îi ştim, invitaţii nu ne sunt prezentaţi. Moderatorul ia cuvântul mulţumindu-i europarlamentarului că a acceptat invitaţia de a veni la Blaj. Tot el ne spune că s-au vorbit înainte stabilind adresarea potrivită care va fi: Monica sau doamna Monica, fără doamna ministru, doamna europarlamentar etc. Ia cuvântul primarul: „Doamna ministru, …” Doamna Monica dă puţin din cap şi schiţează un zâmbet. Eu îmi înfund zâmbetul mustăcesc în gulerul gros al bluzei. Ajunge microfonul la doamna Monica. Pe un ton calm, cu o voce liniştită, a omului care ştie ce vorbeşte, făptura fizic firavă, îmbrăcata-n negru, cu breton în ochi, cuprinzând cu privirea întreaga sală, începe să ne povestească. Am impresia că vorbeşte despre un balaur bun, cu vreo trei capete, 12 mâini, 28 de guri, cu peste 500 milioane de copii-balaur, dintre care unii sunt mai educaţi, unii mai leneşi, alţii mai vocali, dar şi cu câteva milioane de tânci-balaur obraznici care în joaca lor prostească şi abuzând de dragostea părintească, l-au legat de picioare când aţipea şi acum râd de el şi dansează în jurul lui privindu-l cum se chinuie să-şi desfacă legăturile şi să se ridice.
Din lumea de basm în care mă afundase făptura am reţinut că: „alegerile sunt importante. Fie ele locale sau europarlamentare, urmarea lor e că se fac legi, unele mai bune, unele mai puţine bune.” Unele mai obraznice de la Bucureşti, prin care deraiem de pe autostradă, că ştim noi o scurtătură, şi unele care ne readuc pe autostradă, în coada cursei, dar pe autostradă. Din ultima categorie sunt: directiva UE privind confiscarea extinsă prin care orice avere ce nu poate fi justificată, fie ea trecută pe numele soţiei de care tocmai ai divorţat, pe numele soacrei sau al unei mătuşi pot fi confiscate. Eliminarea prescripţiei pentru omor, crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii, indiferent de data la care au fost comise, legea adoptată în 2012 de Parlamentul European. Cardurile europene de sănătate, cu care te poţi trata oriunde într-un stat UE (şanse sunt să dai de un medic român) şi cu care nemţii vin la dentiştii noştri să-şi facă dinţii, pentru că asta înseamnă piaţa unică a serviciilor. Tariful de roaming ce nu va mai exista, căci vom suna în străinătate cu tarifele din România. Tarife româneşti foarte mici de vreme ce de la începutul întrevederii, telefoanele din sală au tot sunat, până ne-a rugat moderatorul să le punem pe silenţios.
Dilema eu cu cine votez? a primit un indiciu de rezolvare: „La vot se votează după rezultate, nu după sticla de ulei şi puiul îngheţat primit…votezi omul care e gospodar, care are dovezi, fapte, are rezultate, a făcut ceva…dacă nu mergi la vot, dai în dictatură.”
Din nebuloasa fondurilor europene am reţinut că: „Absorbţia fondurilor europene nu va creşte până nu clarificăm proprietatea, cadastrul.. până nu rezolvăm birocraţia…până nu avem acelaşi ghid de proiect pe ţară, cu aceeaşi formă, fără numărul mare de semnături şi aprobări necesare unui formular de aplicare.”
Bătălia supremă se va duce în continuare pe un front cunoscut: „Lupta împotriva corupţiei şi independenţa justiţiei trebuie să continue. Dacă nu era MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) DNA era desfiinţat, ANI nici vorbă să fi rezistat … Pentru cei care nu înţeleg, trebuie să-i facem să înţeleagă.”
Multe bătălii a purtat doamna Monica: 42 a câştigat, drept urmare 42 de legi adoptate în plen, unele la limită, la diferenţă de numai 11 voturi, într-un adevărat „războiul civil” cum a numit o colega germană a doamnei Monica, Parlamentul European, şi altele demne de scenarii de film cu James Bond sau comisarul Moldovan.
Nu pare să fi obosit. Cea mai frumoasă etapa spune că este cea a negocierilor: „Totul se negociează. E real. Ştii ce vrei să obţii şi negociezi. E foarte frumos!”
Urmele bătăliilor nu se văd pe faţa ei. Spune despre sine că este călită. Și-a făcut antrenamentul în 1999 – 2004 în Kosovo, consultant legal, detaşată de Consiliul Europei şi în Bosnia&Herţegovina ca expert în reforma justiţiei, tot din partea Consiliului Europei şi că „dacă ai un ideal, mergi pe calea dreaptă.”
Politician român, fost ministru al Justiţiei, Europarlamentarul anului 2012, Monica Macovei. „Un erou care a transformat România din una dintre cele mai corupte părţi ale Europei în unul dintre cei mai credibili candidaţi pentru aderarea la UE”, Financial Times (2006). „Pe cât de mult este apreciată de români, pe atât este detestată de politicieni. Monica Macovei este simbolul unei Românii aşa cum ar putea fi ea –dacă politicienii ar putea fi împiedicaţi să fure” Frankfurter Allgemeine Zeitung (2007). „O icoană a libertăţilor în România: acest fost ministru român al Justiţiei este la originea unei operaţiuni „cu mâinile curate” în ţara ei (…) Ea continuă în Parlamentul European lupta împotriva corupţiei.” Le Monde (2013)
Vorbirea-i clară, gândirea limpede şi capul sus îi trădează apartenenţa în altă ligă, în altă lume, nu cea de pe la noi, nu cea imundă a politicii dâmboviţene.
Fără armură, fără cohortă, fără cal, fără arme albe sau şiretlicuri, cu mânile goale, mică şi amărâtă, atipică oricărei imagini de erou închipuit de mine sau citit într-o carte de poveşti, aşa mi s-a înfăţişat într-o luni seara, ianuarie 2014 un personaj de poveste românesc: Monica Macovei.