„Paula, nu vi-i foame?”
„Paula, vă sting focul la teracotă?”
„Paula, nu vă culcaţi, că mâine aveţi şcoală?”
„Paula, mai staţi la televizor?”
„Paula, vă încălzesc mâncarea?”
„Paula, vă mai aduc o pătură?”
„Paula, ai închis poarta?”
Cel care veşnic ne întrerupea seara de film închiriat pe casetă video sau vreun chick-flick movie identificat în programul TV şi programat pentru a fi vizionat în doi (două), sau toamna serile leşinate de duminica, cu părinţii ei de gardă, când eu rămâneam peste noapte la Paula, nu doar pentru că ea locuia într-o casă ce era mult mai aproape de şcoala noastră decât blocul meu, sau nopţile de dumincă spre luni când stăteam noi două de gardă urmărind transmisia în direct a premiilor Oscar, direct din pat, cu o ciocolată desfăcută între noi şi bucăţi de prăjitură muşcate şi neterminate, cu pumnii strânşi sub pătură să ia premiu filmul care vrem noi, icning de plăcere când apărea pe ecran o imagine cu actorul mult visat (Keanu Reeves)… Aşadar, cel care îndrăznea cu întrebările lui practice şi pragmatice să întrerupă reveriile unor copile ce visau noaptea, dar mai ales ziua, era moşu’ lu’ Paula.
Întreruperile lu’ moşu’, asemeni pauzelor publicitare erau întâmpinate cu: „Lasă-ne, moşule, în pace! Nu ne trăbă nimica…. Nu ni-i foame, nu ni-i sete, nu ni-i somn şi cred c-am închis poarta.” În ciuda răspunsurilor clare, de necombătut, moşu’ era perseverent. Sau surd de-o ureche. Peste 45 de minute, maxim o oră, el apăsa clanţa uşii de lemn şi din prag, iţindu-şi chipul cu un păr alb pieptănat peste cap, descoperindu-i fruntea lată, întreba inocent, exact ca prima dată, dacă nu cumva ni-i frig sau somn?
Moşu’ ne deranja mult mai rar, cam o dată la două ore când la televizor, pe Eurosport era vreun campionat de tenis. De altfel acela era un moment la fel de inoportun, dacă nu cel mai inoportun, să ne deranjezi pe noi două, fetele, căci şi eu şi Paula ne uitam cu sfinţenei la meciurile unui oarecare Nicolas Lapentti sau ale unui nu atât de oarecare, Marat Safin. Nu ne era sete, nu ne era foame, nici nu mai ştiam dacă am închis sau nu poarta, când vreunul din cei doi zei ale căror nume tronau scrijelite pe banca fiecăreia, zburda pe teren sau îşi rupea câte-o rachetă trântind-o de pământ. Eram cu tot sufletul alături de ei. Şi cu toată saliva de care dispuneam.
Pe moşu’ lu’ Paula l-am cunoscut prin clasa a VI-a. Într-o zi, după ore, Paula m-a întrebat dacă nu vreau să mă duc până la ea acasă. „Aşa … să stăm.” Am fost cam surprinsă: nu eram colege de bancă, nu ne petreceam toate pauzele împreună, nu eram nici prea sociabilă sau măcar amuzantă. La o socoteală rapidă: „mama e de după-masă, tata e în Pănade, frate-miu probabil la fotbal, eu n-am cheie”, am acceptat invitaţia. Zece minute dura drumul de la şcoală la casa lu’ Paula. Zece minute am mers una pe lângă alta, tăcute, fiecare cu ale ei. Fapt surprinzător, dar plăcut observat încă de-atunci: tăcerea dintre noi nu stânjenea pe niciuna, nu interfera cu gândurile celeilalte. Aşa că nu ne-am simţit obligate să facem schimburi de cuvinte decât cele strict necesare: „Cu cine eşti acasă?” „Cu moşu’.” „Ai tăi unde-s?” „La lucru. Vin pe seară.”
Când am ajuns, am avut o altă surpriză: moşu’ nu m-a întrebat nimic. Nimic din ceea ce ştiam că urmează aducerii unui copil străin pentru prima dată acasă, acel interogatoriu social arhicunoscut şi de temut pentru un copil care calcă prima dată pragul casei unui viitor posibil prieten: cum te cheamă?… a cui eşti?… maică-ta unde lucrează, dar taică-tu?… te tragi din Pănade… ce materie îţi place la şcoală?… ai luat vreun premiu anul trecut?… nu se-ngrijorează maică-ta că nu te duci acasă după ore?…
Nimic. Am intrat în casă, am zis „Săru’ mâna!”, în timp ce Paula neceremonios m-a prezentat cu: „Moşule, ea e Maria. E în clasă cu mine şi am chemat-o până la mine, să stăm.” Ne-am lăsat ghiozdanele în hol, ne-am pus gecile în cuier, ne-am dezcălţat, apoi Paula m-a poftit în cameră, a dat drumul la televizor şi ne-am aşezat pe canapea. Stăteam şi ne uitam la televizor. Paula butona telecomanda, schimbând canalele tv. În răstimpuri una din noi grăia: „Ce-mi place de x.” „Îhî, şi mie”, apatic îi răspundea cealaltă. „Mă enervează y.” „Îhî, şi pe mine.”
„Paula, la masă!” Conversaţia ne-a fost întreruptă de vocea groasă ivită de după uşă, dintr-un chip cu păr alb pieptănat peste cap, descoperindu-i fruntea lată. Paula s-a ridicat, eu am rămas singură-n cameră, ţintuită pe canapea. Nu ştiam dacă să mă-ncalţ să plec acasă sau să stau nemişcată pe loc, sperând să devin invizibilă. Cu ceva emoţii, am ales varianta a doua. Nu ştiu cât am stat aşa, dar n-am apucat să amorţesc. Capul cu păr alb şi frunte lată a deschis încă o dată uşa: „La masă!” În ciuda evidenţei, am întrebat ca să nu am dubii: „Eu?” Moşu’ nu mi-a răspuns, dar a lăsat uşa deschisă. Să ies, să nu ies? Să mă duc, să nu mă duc? Să mă fac că n-am auzit? La Pănade şi la mine în faţă la bloc când se striga „la masă!” era semnalul dezmembrării sau supendării pentru o perioadă de timp ce putea fi definitivă sau nu, a grupului, a găştii, a jocului, a amiciţiei. „La masă” însemna ţuşti! acasa fiecare, acasă la mamă-ta să-ţi dea de mâncare, că-i ora mesei. Dacă mamă-ta nu e acasă, ţii post cu salivă înghiţită cu sârg în sec. Excepţia o întâlneam numai în Pănade, la mam’-mare lu’ Chiorean, care pe lângă cei şase nepoţi, mă punea şi pe mine la masă, după un scurt şi mereu acelaşi chestionar: „Unde-i mamă-ta?” „La lucru.” „Unde-i tat’-tu?” „La lucru.” „Treci înco’ce la masă, că unde mâncă şase, mâncă şi şepte.”
Moşu’ ne-a hrănit atunci pe mine şi pe Paula cu supă de găluşte, felul unu, chiftele cu sos dulce de bulion, felul doi.

Am mers să-l văd pe moşu’ lu’ Paula într-o seară. Era cum îl ştiam, acelaşi moşu’ cu părul lui alb pieptănat peste cap, descoperindu-i fruntea lată. Nu deranja pe nimeni. Nu întrerupea pe nimeni. I-am spus „Săru’ mâna!” Ştiam că nu mă va mai chema la masă. Mi-am găsit de lucru mutându-mă de pe un picior pe altul, pe lângă Paula toată seara, învăluite-n tăcerea familiară, veche şi caldă, spartă uneori de şoaptele oamenilor din jur. La un moment dat am vrut să-i spun lu’ Paula să mă prezinte la fel de neceremonios cum a făcut-o odată de mult: „Moşule, ea e Maria. Era cândva în clasă cu mine şi am chemat-o să te vadă şi să stăm.”
Moşu’ lu’ Paula murise.