Moşu’ avea 54 de ani când m-am născut eu. Aşa mi-a ieşit socoteala. I-am văzut două poze de când era mai tânăr, la vreo 30-40 de ani. Nu-l ştiu pe omul acela. Seamănă, dar nu e moşu’ meu.
Moşu’ meu era dintotdeauna slab şi lung, cu faţa arsă de soare şi neagră, cu sprâncene stufoase, nas mare şi ochi căprui. Purta când lucra o pălărie de paie pe cap. Şi-o dădea jos ca să-şi facă vânt cu ea, să intre în casă la careva sau în biserică sau să dea după muştele de pe Florica şi Joiană care-i necăjeau la muls. Pentru mersul la oraş, la piaţă, moşu’ avea altă pălărie, una de pănură, de-un albastru închis. Părul l-a avut dintotdeauna alb.
Moşu’ umbla îmbrăcat cu cămaşă şi vestă de lână, pantaloni de postav negri sau albastru închis, făcute de buni şi pantofi pe care îi repara singur. În funcţie de anotimp lua pe dedesubt un maieu sau adăuga la cămaşă şi vestă, un cheptar sau un cojoc. Bluze, tricouri, geci, pantaloni de trening sau de fâş, de astea aveam doar eu nevoie.
După mersul cu paşi mari, nu iuţi, doar mari, pe care îi imitam în spatele lui de câte ori aveam ocazia, îl recunoaşteam din mulţimea de bărbaţi ce ieşea pe curtea bisericii sau îşi conducea pe drumul de căpătîi vreun coleg de şcoală I-VII sau se îndrepta spre cămin la una din adunările săteşti. Şi când mergea şi când stătea îşi ţinea mâinile la spate, dreapta în stânga. I-am spus că aşa fac şi eu când mă scoate la răspuns şi-l întrebam el la ce tot răspunde. „La întrebările tale.” „Da’ ale mele nu-ţi dau de gândit.” „Aia s-o crezi tu.”
Umbla cu capul aplecat, uitându-se la drum, la pietre, la buruienile din cucuruz, la Joiana din faţa carului. Umerii îl trăgeau în jos. Cei de-i casei ştiau că o moşteneşte pe „hoşca”, mama lui, pe care am prins-o şi eu cum umbla îndoită, cu un toiag. „Hoşca” mi-a dat motiv să mă fălesc: la cinci ani eram mai înaltă decât ea.
Am crescut, dar nu l-am întrecut pe moşu’. Am trişat pe tocuri. Cu umerii aplecaţi şi tot era mai înalt decât mine. Doar o dată mi s-a părut mic.
Palmele lui moşu’ îi erau negre, pline de crăpături, aspre, dure şi mari. În comparaţie cu trupul lui, lung şi slab, palmele îmi păreau diforme. Când mă apuca cu ele de obraz să mă pupe, îmi încăpea tot capul într-una. De multe ori, părul meu slab, fin şi lung se agăţa în crăpăturile din palma lui şi se rupea. Aveam impresia că mai întâi mă bate, după care mă pupă. Nu mă deranja.
Întins în pat moşu’ mi-a spus că e bătrân. M-am uitat la el de parcă ar fi rostit cea mai gogonată minciună de pe lume. „Cum adică eşti bătrân? Nu eşti bătrân. Stai că-ţi arăt eu bătrân.” I-am adus Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara să se uite la un bătrân. A luat-o, a răsfoit-o şi a zâmbit. „De aia îţi place ţie moşu’ ăsta, că scrie cărţi.”
I-am lăsat cartea „bătrânului” Djuvara, iar moşu’ mi-a dat la schimb Cartea adulţilor, după care a învăţat el şcoală în anii ’30, cu capitole ca: „Ţara mea”, „Întemeerea Munteniei”, „Mihaiu viteazul. Lupta dela Călugăreni”, „Corpul omului”, „Munca şi odihna (poveţe igienice)”, „Propoziţiunea”, „Numeraţia”, „Viticultura şi Pomicultura”, „Higiena locuinţei. Curtea”, „Primejdia alcoolismului”, etc. Paginile îi sunt maronii şi îi lipsesc câteva, adresarea e din altă lume, cratima e apostrof, imnul e altul, istoria e cu regi şi regine. Moşu’ a ascuns-o în pod. A scos-o de acolo, a întărit-o cu o legătură de sfoară şi i-a făcut loc printre bibliile de lângă pat.
Moşu’ meu nu a fost niciodată bătrân. Moşu’ meu a fost istorie.