Între cartierul în care stăteam cu chirie, Banjara Hills şi clădirea în care de lunea până sâmbăta lucram, Nirmal Towers în Punjagutta (Hyderabad), era o distanţă pe care o parcurgeam schimbând două  autobuze. În autobuzele din India, pe intrarea din faţă, de lângă şofer, se urcă numai femeile, pe cea din spate doar bărbaţii. Geamurile sunt rare la ferestrele autobuzelor, în locul lor există nişte zăbrele, grilaje de fier. Scaune nu prea găseşti libere. Într-un an de navetă cu autobuzul, de două ori am stat jos pe un scaun. Se stă în picioare, braţ lângă braţ, cot în cot. Simţi respiraţii nu numai în ceafă, ci şi prin urechi, prin cap, pe fruntea-ţi transpirată, pe faţă, pe gât… Biletul îl iei de la un domn care strigă „Tickeeets! Tickeeets!” imediat ce te-ai urcat. Se distinge printr-o cămaşă kaki şi o geantă tip poştaş. Îşi face veacul undeva pe lângă şofer. În afară de şofer, el e singurul bărbat din zona destinată femeilor. Câteodată se conversează cu şoferul, dar de cele mai multe ori stă şi numără banii din geanta de poştaş. Controlorul cu geanta de poştas şi cămaşă kaki e cel care sare din autobuz în fiecare staţie pentru a face loc doamnelor să intre-n înghesuială, îngroşând rândurile sufoca(n)telor ventilatoare umane. Tot dânsul este cel care hotăreşte stadiile de arhiplin din autobuz. În funcţie de deciziile lui, confirmate printr-un mormăit venit din partea şoferului, în staţia următoare mai pot urca sau nu, vreo zece persoane. Dacă ţi se pare imposibil cum şi unde mai încap, vine controlorul şi îţi arată: îţi ridici ambele braţe în sus, te întorci într-o parte, tragi bruta, te lipeşti de trupul femeii din stânga ta, iar dacă ai noroc îţi găseşti o bară de metal verticală liberă şi te încolăceşti pe ea. Ca urmare a unui astfel de „să înghesuim sardinele, căci mai încap vreo 10” am ajuns în spatele autobuzului, în secţiunea destinată bărbaţilor. Cu geanta mea atârnată de gât, cu mâinile ridicate în sus, eu mă uitam la ei, ei se uitau la mine, eu întrebându-mă „cum am ajuns aici?”, ei „cum a ajuns ea aici?” Depăşisem linia imaginară dintre cele două grupuri, femei şi bărbaţi şi acum eram faţă în faţă. Holbatul a fost brusc întrerupt. Din spatele meu o mână de femeie, zbârcită şi mare m-a apucat strâns de talie, trăgându-mă peste linia imaginară, înapoi în zona din care ieşisem. M-a împins să şed pe scaunul pe care şedea ea anterior, s-a aplecat asupra mea făcând un acoperiş din trupul ei mare, gras şi bătrân. Aşa a stat şi am stat până ne-am apropiat de staţia mea. Am îndreptat un deget spre geam şi am îngâimat „Banjara Hills”. Acoperişul uman s-a făcut drept, m-a lipit de trupul ei mare şi bătrân şi pe ieşirea din spate cea destinată bărbaţilor, m-a coborât la destinaţie.

Le-am povestit colegilor de serviciu, întâmplarea de mai sus, după câteva zile, la pauza de chai de la ora 10. Am profitat de ocazie şi i-am întrebat ce înseamnă anumite cuvinte pe care le auzeam spuse în urma mea uneori când mergeam pe stradă. După ce apele s-au mai liniştit şi limba engleză şi-a făcut din nou apariţia pentru a mă include şi pe mine în conversaţie, m-am ales cu un bodyguard. La sfârşitul programului, Nisar Fathima, bibliotecara noastră, după ce-şi punea burka pe ea, mă lua de braţ şi mergeam amândouă cu autobuzul 49M, deşi ea stătea în direcţia opusă. Am pus piciorul în prag după două săptămâni şi am încetat drumurile spre casă cu garda personală de braţ. Timp suficient însă cât să se contureze începutul unei prietenii frumoase între Nisar şi c*** albă, străină, traducerea liberă a ceea ce uneori se auzea în spatele meu pe stradă. După alte câteva săptămâni au sosit şi celelalte colege de serviciu (şi de chirie mai apoi) ale mele, din Suedia şi din Canada şi astfel trioul muschetarilor ce-şi poartă de grija unul altuia s-a format.

Îmbrăcate cu salwar kameez, mai rar şi doar la evenimente gen nunţi de-ale colegilor, cu sari, luptând de partea binelui la un ONG al cărui scop erau reformele politice şi sociale, nu am scăpat de stigmatul scuipatului. Fără avertisment, fără explicaţii după, rând pe rând, mergând pe stradă am fost scuipate.

Urcam pe jos spre casă singură dealul Banjarei, de-a lungul şoselei, hotărâtă să fac puţină mişcare decât să iau autobuzul următor. O flegmă lungă, roşiatică din cauza tutunului mestecat s-a prelins pe gâtul meu şi se întindea acum pe salwarul roz-închis, recent luat de la croitor. Printre lacrimi cu greu mai vedeam cum să îmi pun un picior în faţa celuilalt. A fost cel mai lung drum spre casă. Mă simţeam mică, neputincioasă, singură în ţara nimănui şi gânduri negre mă bântuiau. Dar odată ajunsă pe strada mea, m-am mai liniştit şi ochii mi s-au curăţat de lacrimi la gândul că ajung imediat acasă, le aştept pe fete, pe Ebba şi pe Aisling, le spun tot şi apoi o să fie bine.

Lângă clădirea noastră de apartamente era un chioşc cu legume, un chioşc din plăci de carton ce aparţinea unui domn în vârstă. Îl cunoşteam de când m-am mutat acolo în Banjara Hills şi dânsul la rândul lui ne ştia după nume şi ţară pe fiecare. Îi făceam cu mâna dimineaţa în drum spre staţia de autobuz şi seara dacă nu intram să luăm legume, intram să îl salutăm măcar. În seara aceea din faţa tejghelei, am mormăit un „hello” şi i-am cerut câţiva cartofi. Domnul m-a servit, mi-a ales cartofii, mi i-a cântărit şi când mi-a dat punga mică să îi iau, a ieşit de după tejghea. Eu lăsasem rupiile necesare şi am întins mâna să iau punga cu cartofi să plec. Bătrânul îmbrăcat ca-ntotdeauna cu kurta lui albă, m-a prins de braţ. „This is not India. Please! I’m sorry… this is not India!” Faţa-i tristă privea spre salwarul meu mânjit de flegmă. Îşi ridică ochii bătrâni, băgaţi în orbite, cu pielea de pe sprâncene lăsată ce mai că-i acoperea ochiul şi repetă cele spuse: „This is not India!” Două ape mici îi şiroiau din ochii uscaţi.

Şi avea dreptate.