Către Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC),
Ţin să-mi denunţ nemulţumirea cu privire la organizarea coincidenţelor din săptămâna 14-20 aprilie 2014, coincidenţe ale căror consecinţe încă le resimt.
Joi, 17 aprilie 2014
Zi tristă. Nu v-aţi ţinut de cuvânt, cuvântul scris, negru pe alb prin care acum câţiva ani, într-un email vă ceream explicit să nu folosiţi cuvântul injurios ‚moarte’ când emiteţi informări despre următorii patru: Paler, Cosaşu, Marquez, Djuvara. Totodată vă propuneam să realizaţi o erată, anulând legătura respectivului cuvânt cu numele vreunuia din cei menţionaţi. Vă aduceam o serie de argumente (i-) şi logice, invocând starea temporară printre noi a celor patru, incompatibilă cu moartea, bazându-mă pe credinţa-mi că respectivii nu mor doar se mută, cât şi starea-mi de sănătate mintală, coroborată de un stomac cu sensibilităţi acute la digeratul ştirilor false. Cunoscându-vă trecutul şi o parte din coincidenţele înfăptuite cu succes, am interpretat atunci tăcerea dvs drept un acord tacit vis-a-vis de cele declarate în fatidicul email. Mea culpa.
Sâmbătă, 19 aprilie 2014
Primesc un telefon ce iniţial se dorea a fi o simplă chestiune de localizare: dacă merg la slujba de la catedrală la 12 noaptea sau la cea din prima zi de Paşti, la 10 dimineaţa. Nu-mi pusesem niciodată întrebarea dacă persoana de la celălalt fir a lucrat sau lucrează la SMOC, mai ales că conversaţiile noastre anterioare se rezumau la dreptul femeilor, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, libertatea religioasă …
Sâmbătă s-a vorbit despre cozonaci, despre somnul bun pe care îl ai numai în patul din casa părinţilor tăi, despre trecerea timpului pe lângă noi şi despre echivalarea, la multe tinere mame, a aducerii copiilor pe lume cu o lobotomie intelectuală şi socială ce durează cât primii zece ani din viaţa ştrengarului/ştrengăriţei.
Apoi, pe nemâncate, aflu că joi, 17 aprilie 2014, la slujba celor 12 Evanghelii, într-o biserică undeva pe lângă Piaţa Romană, interlocutoarea mea evadând de la serviciu pentru a ajunge la timp la slujbă, a văzut cu ochii ei un „bătrânel care-şi arată vârsta”, îmbrăcat cu dichis, cu baston cu vârf metalic ce-i semnala paşii, trăgând după el în spate vreo 100 de ani, cu aură şi que quelque chose, tablou completat în picioare de nişte adidaşi comozi. Am sărit de pe canapea. „Era Neagu Djuvara!” Ei, da, era.
Reiterez pentru stimaţii lucrători şi lucrătoare din Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor (SMOC): magnificii nu mor, ei doar se mută, fiindcă nu-i mai putem noi cuprinde.
Să nu spuneţi că nu v-am spus. V-am dat şi în scris.
Semnat,
Maria-Georgeta Sabău