Pe vremea compunerilor din clasele primare şi gimnaziale, după cea clasică de început de an şcolar, Cum v-aţi petrecut vacanţa de vară?, pe la jumătatea trimestrului II venea favorita mea: Ce vreţi să fiţi când sunteţi mari? Favorită şi cumva aceeaşi, căci până în clasa a VII-a, am scris ani la rând răspunsul următor: „Eu când sunt mare, vreau să mă fac OM (cu majuscule).” Urmau apoi explicaţiile, în funcţie de vocabularul stăpânit şi dobândit din a IV-a până în a VII-a, a ceea ce credeam că înseamnă să fiu „OM (cu majuscule)”. Clasa a IV-a: „ a fi OM (cu majuscule) înseamnă să fiu un om care îi învaţă pe copii lucruri bune, care are drag de copii, iar copiii au drag de el”. Clasa a VII-a: „a fi OM (cu majuscule) înseamnă să dăruieşti tot ce ai mai bun din tine celorlalţi, fără să aştepţi nimic înapoi. A fi OM îţi oferă o viaţă fără sclipici, o moarte senină şi o amintire veşnică în sufletul celor pe care i-ai atins.” Toate din pricina Domnului Trandafir a lui Sadoveanu.
Au urmat veri şi ani în care am fost Winnetou, Pip, Bator, Holden, Ion, Gheorghidiu, membru al familiei Buendia, Esther, Goldmund*… pe fundal rulând melodia cu „eu când ajung mare, vreau să fiu OM (cu majuscule)”.
Ajunsă la momentul când trebuia să decid încotro să o iau pentru următorii patru ani, pe drumul către a fi mare, am avut trei opţiuni în cap: militar (dau la Academie), actor (dau la Teatru), ziarist (dau la Jurnalistică). Logica mea internă justifica astfel opţiunile: „milităria va face un om din mine”, „la teatru ca actor jucând mulţi oameni, voi descoperi omul din mine pe acolo, după straturi”, „la ziaristică o să cunosc mulţi oameni, aşa poate m-oi (re)cunoaşte şi pe mine sau se ia”.
Corelat cu faptul că la momentul respectiv utopia de a avea un serviciu echivala pentru mine cu să stau toată ziua să citesc, apoi să povestesc despre cărţi şi să fiu plătită pentru asta, plus vorbele mamei: „oricare din astea trei ai alege, mori de foame, aşa că mai bine îţi vezi de treabă că nici una nu-s serioase”, am bifat cea mai puţin neserioasă în mintea mea, ultima.
În anul II am realizat că mama avea dreptate. Într-un fel. Toate cele trei, milităria, teatrul, jurnalistica erau serioase, foarte serioase, dar eu eram neserioasă. Ce om la 20 de ani visează să-l angajeze cineva şi să-l plătească cât timp el stă acasă, citeşte cărţi, scrie şi discută despre ele? Ce om îşi doreşte ca atunci când creşte mare să ajungă „OM (cu majuscule)”, nu medic, economist, arhitect, inginer, profesor, avocat? Cine visează că atunci când se face mare, 1.72 de mare, să fie OM (cu majuscule)? Oamenii neserioşi.
Mă numesc Maria, am 31 de ani, lucrez ca secretară şi sunt un om neserios. Am nevoie de ajutor!
* Winnetou (Winnetou, Karl May); Pip (Marile speranţe, Charles Dickens); Bator (Fefeleaga, Ion Agârbiceanu); Holden Caulfield (De veghe în lanul de secară, J. D. Salinger); Ion (Ion, Liviu Rebreanu); Ştefan Gheorghidiu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu); pe rând şi toţi membrii familiei Buendia (Un veac de singurătate, Gabriel Garcia Marquez), Esther Greenwood (Clopotul de sticlă, Sylvia Plath); Goldmund (Narcis şi Goldmund, Hermann Hesse).
Articol insipirat din Demonul amiezii, o anatomie a depresiei, de Andrew Solomon