Odă prieteniei

Io’na și Geta
Cu Io’na m-am trezit la ușă într-o toamnă. Înaltă, de 1.80, slabă, cu ochii verzi-gălbui, cu un păr lung până la cur, castaniu, des, lins și gros cu care ud fiind, ne bătea pe spate la iaz la Târnavă să ne răcorească.
”Săru’mâna! Geta e acasă?”
Io’na cu care colindam dealurile și pădurile, cu care mergeam cu bidoanele după apă în capu’ satului sau la școală. Io’na cu care jurizam concursurile de ‘tort cu coroniță’ și ne lăsam mesaje scrise pe plăci făcute din păpălașcă. Io’na căreia i-a venit ciclu cu doi ani înaintea mea și după aceea în lunile când eram împreună, trebuia să-mi arate și explice ce și cum și mai ales de ce. Io’na care împărțea felia de mămăligă arsă pe sobă, cu un strat subțire de zahăr sau dulceață de prune cu mine.
”Am venit să o văd. Așa numa…”
Io’na care îmi scria scrisori și-mi cerea luna de pe cer: scrie-mi că mi-e dor de tine.
”Păi, am intrat la facultate și mi-am promis ceva…”
Io’na căreia citindu-i scrisorile plângeam neînțelegând de ce nu putem trăi împreună, de ce ea stă în Sebeș și eu în Blaj, de ce ne vedem numai 3 luni pe an, de ce nu puteam fi eu sora ei și nu Ana-Maria, de ce, de ce, de ce.
”… că dacă intru la facultate, mă sui în primu tren să o văd.”
Io’na căreia îmi era rușine să-i spun cât mi-e de dragă sau cât e de frumoasă și cum cu ea-mi începe vara.
”Și am venit!”
Io’na care a venit pentru că așa și-a promis, pentru că a legat intrarea la facultate cu și de mine; Io’na, care s-a dovedit încă o dată a fi cea matură, presimțind ultima vară, îndrăznind să fure niște zile de toamnă, să-mi facă din ele vară. Io’na mea.

Monica și Urâta
”Sprechen Sie Deutsch?” Monica venise de la secția germană. Urâta din Pănade. Monica era deșteaptă și depunea un efort să fie plăcută, înțeleasă, dorită, să mulțumească pe toată lumea și să fie bine în general. Urâta, je m’en fous și ia-mă ca atare. Monica era cool, la zi cu toate cele, trenduri, băieții beton din școală, cărți ce trebuie citite, lucruri ce trebuie făcute, părinți ce trebuie respectați, lumea ce trebuie salutată. Urâta, nu. Monica nu înțelegea de ce, de ce Urâta nu depune un efort, de ce nu-și cumpără niște haine mai cool sau mai acătării, de ce vine cu platformele alea negre, crăpate în talpă la școală și cu cămașa aia neagră de mătase, de ce nu-i pasă, de ce face totul să fie așa de greu, când cu nițel efort lumea Urâtei ar putea fi roz. Urâta râdea. Monica nu știa nimic. Nici cât negru sub unghie despre viața Urâtei. Urâtei îi plăceau predicile Monicăi, pentru că le înțelegea mesajul și locul bun din sufletul de unde vin, dar în esență, nu avea cum să se schimbe. Îi plăceau platformele alea negre fiindcă erau comode, altele n-avea și i le cumpărase tată-su din piață. O deranjau puțin când ploua că-i intra apă în dreptu, cel crăpat, dar cu o pungă pe talpă rezolva și problema aia. Si-apoi se uscau ușor. Cămașa de mătase petrol, nu neagră, era de la mătușa din America. Din America! Așa că ar fi purtat-o și noaptea-n somn dacă putea. Ce nu știa Monica, era că Urâtei îi plăcea cel mai mult la Monica acasă. Monica nu o aducea des pe Urâtă acasă. Urâta cu tot je m’en fous-ul îi făcea vizite și se autoinvita. Era primită. Acolo se simțea cel mai bine, în familia lor, unde era mâncare multă, un pat, o bibliotecă și unde tatăl Monicăi se ridica de la masă să o pupe pe mama Monicăi pentru că i se părea că astăzi a uitat. La Monica acasă Urâta era ca-n filme. Monica n-a știut asta, nu ar fi înțeles. N-avea cum. Erau two worlds apart. Așa cum e azi Zurich de Blaj.

Synne and Maria
Știi persoana aia cu care cu care poți fi tu însăți indiferent de circumstanțe, persoana cu care tăcerea e la fel de profundă și plină de înțelesuri ca un discurs argumentat, persoana căreia îi poți spune tot ce-ți trece prin cap, fără filtre, fără prejudecăți și care se uită la tine, indiferent de ce porumbel, cioară sau elefant îți iese din gură la fel, care citește dintr-o privire că n-ai chef de nimic, că ești nervoasă fără motiv, că inflexiunea vocii ți s-a schimbat acum trei secunde și că mintea ți-e deja în altă parte, persoana care așteaptă să-ți treacă aburii și-ți ia capacul de pe neuronii clocotiți cu un gest natural, fără efort, ca un bună ziua, care știe să bată la ușă înainte să intre, cu care indiferent că te vezi o dată pe an, la doi, cinci sau zece, reînnodați firul discuțiilor ca și când l-ați lăsat pe masuța de cafea acum două ore, persoana cu care numai fiindcă o ai în viața ta și faci parte din a lor, te simți mai bogat, cel mai bogat om din lume, persoana care îți lasă spațiu să te duci în pădure să urli ca apoi să vii fără o ureche sau cu coada tăiată să-i povestești ce-ai făcut, mirându-se și admirându-te pentru prostia și curajul de care dai dovadă, persoana care se duce la culcare după o noapte albă în care ați făcut politică (anti/pro EU, anti/pro imigranți, anti/pro Trump), îți spune noapte bună și-ți mulțumește pentru discuțiile avute, subiectele propuse si argumentele explicate, persoana ruptă la facerea lumii din același trunchi de copac ca tine și regăsită printr-o minune undeva într-un colț îndepărtat al lumii (să zicem India), persoana care fără să vrea și fără intenție, te face să simți cel mai acut singurătatea când reîntoarsă acasă, în sânul familiei, cu ai tăi, îți dai seama încă o dată că nu ești tu, nu poți fi tu, nu e nimeni interesat să te cunoască, aici nu te văd, nu te plac, nu te vor și atunci mergi la locul tău în baie pe tron și înjuri printre lacrimi că life is not fair, că dacă ar fi, am trăi toți trei într-o casă în Toscana.

You’re a coin. On one side you’re this bitching bitch, on the other you’re a diamond.”
Doi cred asta despre mine. I’m rich, baby!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.