Ora de religie începea cu noi, elevii, în picioare, unii cu mâinile împreunate ca de rugăciune, unii numai atingându-şi degetele, unii cu ele pe lângă corp, rosting în cor Tatăl nostru. Părintele paroh ne acompania şi el, după care ne ruga să luăm loc în bănci. Deschidea Biblia şi ne citea din ea un fragment, de obicei, o pildă. Când termina, ne-o interpreta. Apoi ne întreba dacă avem întrebări. Aveam, dar ne era frică să le rostim. Odată când părintele ne-a predat cele 10 porunci, unul dintre noi a ridicat mâna şi l-a întrebat de ce ne rugăm la icoane, dacă n-avem voie cu chip cioplit? Nu am înţeles nici unul răspunsul elaborat al părintelui paroh. Dar am înţeles cu toţii că dacă punem întrebări va trebui să stăm restul de oră în picioare, concentrându-ne atenţia asupra vorbelor rostite cu patos de părinte şi să dăm din cap că înţelegem ceea ce se străduia el să explice unor copii de ciclu gimnazial. Cum întrebări nu (mai) existau, ora se sfârşea întotdeauna mai repede şi, la fără 20, părintele ne dădea drumul acasă.
După vreo doi ani, la ora de religie au intervenit schimbări: a apărut o doamnă profesoară de religie, ora nu mai începea cu Tatăl nostru rostit în cor, ci se termina cu Tatăl nostru rostit în cor, doamna profesoară ne citea din Biblia povestită copiilor, iar întrebările pe care le aveam ni le puneam unul altuia în pauza de după oră sau în drum spre casă şi răspunsul unanim acceptat era al aceluia care părea cel mai convins de ceea ce spune. De Crăciun doamna profesoară ne-a propus să jucăm o piesă de teatru având ca temă naşterea Domnului, la Casa de cultură. Împărţirea rolurilor din scenetă s-a făcut astfel: cine dorea un rol, ridica mâna sus. Nu s-au ridicat multe. Copii timizi şi speriaţi că ne va vedea pe scena Casei de cultură tot Blajul, plus mama şi tata. Eu am primit rolul unuia dintre cei trei magi, cel care aduce tămâia, iar la spectacolul de Paşti, anul următor, am primit rolul diavolului, prin abandonul colegei care, după trei repetiţii, s-a speriat de implicaţiile rolului şi nu a mai vrut să-l joace. Rolul jucat mi-a adus aplauzele sălii şi o poreclă dată de coriştii liceului teologic greco-catolic, aflaţi şi ei la spectacolul de la Casa de cultură: dracul.
Prin clasa a VII-a una dintre colegele de clasă m-a invitat să merg la exerciţii spirituale. Mi s-a părut că sună pompos şi dificil, aşa că drept pregătire pentru prima mea vizită acolo, am căutat expresia într-un dicţionar. Nu m-am lămurit, dar aveam încredere în ea şi m-am prezentat în parcul din faţa catedralei, la ora indicată. Am dat acolo peste alte colege, unele de clasă, altele din clase paralele. Printre cele şase fete care ne-am strâns acolo şi-au făcut apariţia trei băieţi, doi dintre ei fraţi. Am intrat într-o clădire vis-a-vis de catedrală, într-o curte şi pe prima uşă din stânga într-o încăpere, unde ne aştepta părintele Cornie. S-au făcut prezentările. Cunoşteam pe toată lumea din jurul meu, cel puţin din vedere. Părintele Cornie mi s-a prezentat şi el. Era călugăr augustinian asumpţionist, venea din Belgia şi vorbea limba română foarte bine, cu un accent amuzant. Grupul de la părintele Cornie, pe care am început să-l frecventez de atunci înainte regulat şi fără întrerupere a durat până la terminarea liceului. Ne întâlneam în fiecare vineri, la ora 4 după-masa iarna, 6 seara vara, şi discutam, pe baza fragmentelor pregătite, xeroxate la fiecare în parte de către părintele Cornie. Unele erau fragmente din Biblie, altele din ziare, altele erau propuse de noi, părintele făcând în prealabil o documentare pe care ne-o prezenta vinerea la întâlnirea grupului. Discuţiile erau libere, toată lumea avea dreptul la opinie, dar majoritatea eram prea timizi ca să ni le facem cunoscute. La început discuţiile au fost monopolizate de două dintre fetele care erau mai vechi în grup şi mai curajoase. Părintele ne încuraja pe toţi şi ne dădea fiecăruia cuvântul pentru a ne spune părerea. Unii îndrăzneam, majoritatea nu. Au trecut ani până unii dintre noi, au prins curaj şi-au luat cuvântul. Părintele a avut însă aceeaşi răbdare, tact şi înţelegere, cu toţi şi cu fiecare dintre noi. De-a lungul timpului, compenenţa grupului s-a mărit, dar pot spune că nucleul a rămas acela pe care l-am cunoscut eu prima dată, în faţa parcului de la catedrală. Pe rând, subiecte religioase preluate din Biblie, impactul, scopul, sensul şi rolul religiei în societatea noastră, diversitatea religiilor şi a interpretărilor ei, filme ca Jesus Christ Superstar şi multe altele au fost discutate la grupul de la părintele Cornie.
În tranziţia mea deloc uşoară de la stadiul de copil la adult, grupul de la părintele Cornie, părintele Cornie implict, mi-a oferit locul şi spaţiul să cresc, să mă dezvolt, să mă descoper, să-i descopăr pe alţii lăsându-i să-şi expună părerile diferite de ale mele, să mă respect, să îi respect pe ceilalţi şi să respect tot ceea ce există în jurul meu, cu sau fără voia mea, cu sau fără înţelesul meu deplin, să îmi adun gândurile din cap şi să le scot pe gură sub forma unor propoziţii, să îmi pun întrebări, să nu îmi fie frică … de viaţă, de oameni, de necunoscut, de mine. Însă, nu de puţine ori, am uitat cele de mai sus.

Şi am uitat să îi spun părintelui Cornie şi grupului un mulţumesc.