Când după ’90 s-au dat pământurile înapoi oamenilor, tata a fost contestat de oamenii din satul lui, zicând că el e orăşean, nu de-al lor. Tata era născut, crescut la sat, însurat şi mutat la oraş. Programul, traiul şi viaţa familiei mele în primii 18 ani de viaţă ai mei era de lunea până vinerea la oraş, de vinerea după-masa până duminica seara, la ţară. Colegii de şcoală, orăşeni la a doua generaţie cel mult, îmi ziceau că sunt de la sat şi mă strigau Mărie. Cei din sat mă considerau orăşeancă şi îmi ziceau Georgeta. Eu mă recomandam ca fiind de la sat, când o lele, nană sau moş mă oprea să mă întrebe „De-a cui sunt?” şi de la oraş când eram întrebată „Cum te cheamă?”. Când băieţii mă tachinau, îmi cântau „Mărie, dragă, Mărie, de te-ar da maica-ta mie…”, o parte şi „Maria e fata cu zâmbet de foc, ea îmi poartă întodeauna noroc”, cealaltă parte.

Vecini buni mi se păreau a fi cei din stânga, de dinsus şi din dreapta de casa lui tata, dar şi cei de pe palier, de la etajul patru din scara mea de bloc. După o zi de lucru, înainte să se întunece se ieşea la măturat în faţa casei cu un măturoi şi se mătura până în drum. Scara de bloc era măturată şi spălată de femeia de serviciu aproape zilnic. Vara era sezonul renovărilor în ambele locaţii: şi casele şi apartamentele erau văruite, primele în aceleaşi culori, dar mai împrumutai nişte var din ce i-a rămas vecinei mai harnice care ţi-a luat-o înainte cu văruitul, iar la apartament înainte de începutul operaţiunii, te duceai în informare la vecine să vezi ce culori au folosit ele şi ce role, ca nu cumva să faceţi la fel. Etapele de împrumutat de var şi cea de informare asupra tendinţelor în apartamente, se făceau sprijinită de gardul dintre grădini, prima şi stând la masa din bucătărie sorbind dintr-o ceaşcă de cafea, a doua. Erau etape ce puteau dura la infinit şi erau întrerupte numai dacă se auzeau cuvintele magice: „Mamăăă, mi-e foame!”

Sâmbăta după-masa spre seară, fie oraş, fie sat, când mâncarea de duminică era aproape gata, pe foc mic, venea ora urătă de toţi copii: ora băii. Fugind „ca dracu de apă” după spusele lui buni, dacă eram la sat mă ascundeam prin grădină, iar când prindeam momentul, săream gardul pe lângă frăgar şi fugeam la prietenele mele, la a  lu’ Chiorean. Deschideam puţin poarta, îmi băgam capul să analizez situaţia: Diana era în văniţă, Alina deja spălată stătea pe scări, Ioana îmi fluiera semnalul nostru undeva de prin grădină, iar Roxana era pe coastă şi-mi făcea semne să urc. Nu după mult timp, de pe coastă le vedeam pe fete spălate, Ioana cu coada împletită şi toate în haine curate. Nu aveam încotro şi coboram şi noi la baie. Apa mea era rece şi mama trebuia să mi-o reîncălzească. Se lăsa cu teoria lemnelor care-s puţine şi cu lucrul care-i mult, cu nişte săpun de casă prin ochi şi cu plânsete că mă trage de păr când mi-l dezcâlceşte. Se încheia cu oftatul lui mama care de abia aştepta să mă tundă sau că cresc şi eu odată mare ca să mă spăl singură. La bloc aceeaşi operaţiune, aceleaşi etape, mai puţin desigur fuga de baie care nu putea dura prea mult. Mama mă găsea mult mai repede, ţinând cont că nu puteam fugi sau ascunde decât din camera mică în camera mare şi invers. M-am ascuns odată în dulapul cu haine de pat unde am şi adormit câteva ore bune. După o căutare pe la vecine, mama a dat să facă patul. Adormită cum m-a găsit, m-a luat şi m-a îmbăiat. E singura baie de care îmi amintesc cu drag fiindcă nu-mi amintesc mare lucru.

Duminca era ziua de biserică. La 9 şi ceva, dar cel târziu la 9 şi jumătate, fetele lu’ Chiorean, din faţa porţii, fluierau semnalul nostru secret. Ieşeam înainte să mai apuce mama să îmi bage pieptenul în părul lung şi moale, predispus la încâlceli la orice adiere de vânt. O luam pe Ioana de mână, celelalte câte două lângă noi. Mam-mare (aşa îi ziceau ele lui buni lor) în spatele nostru, de veghe să mergem frumos pe drum, să nu ne murdărim şi să salutăm respectuos pe toată lumea de pe drum, de la porţi de prin curţi. Ajunse la biserică, mam-mare avea grijă să mergem pe la toate icoanele, să ne facem crucea corect şi numai apoi ne lăsa să urcăm sus la balcon. De la balcon mai îngânam câte un Amin, mai râdeam când vedeam câte un copil împleticindu-se spre icoane sau sărind să ajungă să le pupe. Mam-mare se uita înspre noi când i se părea că ne aude glasul şi cu o privire sau un deget ridicat ne amuţea. Stăteam pironite până la 12, 12 şi jumătate când se termina slujba. Apoi după mâncare, aveam liber toată ziua.

La oraş ne întâlneam la forestieră (fostul liceu forestier) ca să mergem la slujba de la capela de lângă liceu. Acolo ne plăcea fiindcă slujba ţinea o oră, începea la 11 şi fiindcă se cânta. O parte din cântece le ştiam, o parte le învăţam acolo, pe loc. De cum intram, făceam o cruce şi luam stânga spre balcon, nu mai dădeam pe la icoane şi nu era nici o mam-mare în spatele nostru. După slujbă, o luam încet înspre casă. Ne opream la poveşti de fiecare dată când vreunul din grup ajungea în faţa blocului şi trebuia să ne despărţim. Şi cum eu stăteam cel mai departe, la gară, ajungeam pe la 2 acasă la mâncare.

La sat dacă nu salutam pe careva, când ajungeam acasă, mama deja ştia. Greşeala odată făcută, scandalul pregătit, morala ştiută: că nu-i frumos, că nu aşa te-am crescut, că ce zice lumea, că eşti fată, că ce fel de fată vrei să fii, că eşti lela (cu capul în nori), că nu te uiţi pe lângă cine treci, că nu te-am bătut când trebuia… La oraş, pe scara blocului şi în faţa blocului aceeaşi poveste doar că i s-a atras mamei atenţia să nu mai salut cu Sănătate! şi cu Doamne-ajută!, ci cu Sărut-mâna! I-am spus lui mama ca eu numai în cărţi am auzit de Sărut-măna! şi că noi nu suntem în cărţi. După alte câteva ture de teorie şi morală am început să îmi salut vecinii de bloc cu un Săr’mânaaa! Le-a plăcut şi aşa a rămas până în ziua de astăzi.

La sat aproape toată lumea are în faţa casei o băncuţă, pe care se pune ţara la cale mai ales în zilele de duminică şi în sărbători. E o bancuţă de lemn şi cu cât e mai ştearsă, cu leţele mai teşite şi roase, cu atât îţi dai mai bine seama de lunga ei folosinţă ca loc de adunare, ca bancuţă principală de pe uliţă. Restul băncuţelor din faţa porţii sunt de şezut, numai una e regina lor, cea pe care se adună toţi. Şi la bloc am găsit-o. Una la 4,5 scări de bloc. Tot din lemn. În timp i-au mai schimbat picioarele, i le-au făcut din fier. Însă, de vreo 3-4 ani am observat că în faţa tuturor scărilor de bloc, primăriile au pus nişte bănci de lemn flancate cu câte două cutii în care au adus pământ şi au plantat nişte flori. Deasupra băncuţelor de lemn nişte leţe împletite în romburi formează o cupolă. La unele scări de bloc cupola are deja trandafiri sau mâna Maicii Domnului. Miros frumos şi le admir de fiecare dată când trec pe lângă ele. Nu au urme de leţe roase ca celelalte de la sat. Sunt mai frumoase. Miros mult mai bine. Încă nu-mi spun poveşti. Dar sunt dispusă să aştept.