Pe hârtie şi în teorie, minivacanţa de 1 mai se anunţa promiţătoare: trei zile de muzică şi dans în Sighişoara, la un zumba fest ce-şi anunţa surprizele pe un afiş de acum două luni, cu cazarea în trei camere, plătită în avans cu trei săptămâni la o pensiune de trei margarete, cu piscină, cu un zumba maraton având timpi suficienţi de respiro pentru a inhala aerul Sighişoarei ca să-i admirăm turlele şi vestitul ceas. Am luat bagajele, feonul, nu şi fierul de călcat, copii şi costumele de baie. Restul le-am lăsat acasă.
Ne-am împărţit în două maşini: un şofer cu vechime, cunoscător al drumului, fără frică şi emoţii, pe care l-am luat drept iepuraş şi eu, începătorul, fără orientare în spaţiu sau memorie vizuală, la primul meu drum lung. Cu instructajul individual de securitate şi sănătate în muncă făcut: „te rog, aşteaptă-mă să vin şi eu în urma ta şi să ştii că eu nu-i dau mai mult de 60-70 la oră”, cu două baxuri de apă în caz că… şi şase banane în caz că… , am îndrăznit să mă-nham la drum.
Mi-am făcut asigurarea luându-mi copilot un medic. Dar cum cei ce seamănă se adună, medicul meu nu ţine medicamente la ea, în afară de somnifere, nu prea dă primul ajutor, dar este prima care întreabă dacă vreau să vorbesc despre ce mă doare şi nu are nici carnet de şofer. Da, e psihiatru. Mi-a fost de mare folos încă dinaintea plecării, când am rugat-o să mă lase să urc la ea în apartament, pentru a mă descărca de-o tură de emoţii ce-şi făceau de cap prin corpul meu, ajungând într-o zonă de la mijlocul trupului de unde puteau fi eliminate. Drept răsplată c-am întors-o din drum, i-am spus să-şi ia ochelarii de soare din apartament, căci simt eu că se anunţă vremuri frumoase.
Drumul Blaj-Copşa a fost bun pentru un şofer ca mine: betonat dedesubt, nu te lăsa să calci prea mult acceleraţia, iar când din greşeală piciorul îţi amorţea pe pedală apăsând-o, gropile îţi aminteau cu drag care e preţul unei suspensii sau mici reparaţii într-un garaj din Alba. Mediaş-Sighişoara foarte bun şi el, cu semafoare drum în lucru, bune pentru testarea frânelor când cel care mă depăşeşte şi-mi taie apoi faţa, nu pune avariile anunţând din timp coada de la semafor.
Iepuraşul meu, şofer profesionist, şi-a făcut datoria şi m-a traversat prin Copşa şi Mediaş cu brio. În Mediaş am avut un tete-a-tete cu o biciclistă cu tendinţe sinucigaşe, care angajându-se pe trecere, fiind pe bicicletă, a decis să nu se uite în stânga ei, la fel cum eu pe verde trecând, nu m-am putut decide dacă să opresc în mijlocul intersecţiei sau nu şi să-i dau prioritate. Indecizia amândurora a fost rezolvată de zeiţa Fortuna care a întors capul biciclistei la stânga făcând-o să se dea jos de pe bicicletă şi să facă un pas în spate.
Haita stăpânilor şi regiilor asfaltului miroase frica. M-am parfumat eu cum şi cât am putut, mi-am luat măsuri de precauţie, dar bulina galbenă din dreapta faţă şi stânga spate mă dă de gol. Pentru haită, ea e sinonim cu idiot la volan, fraier pe care haita îl depăşeşte indiferent de situaţie şi afront adus orgoliilor haitei. Dar cum şi mie îmi plac senzaţiile tari, am plusat, având numărul maşinii cu cele două litere din alfabet, legendare în tainele şofatului din România: AB. Asumându-mi acestea, am circulat cu cât scria pe indicatorul la intrarea în localităţi sau pe drum în lucru, 5 km/h în plus sau în minus.
Norii negri de deasupra Sighişoarei prevesteau lucruri interesante. Am intrat în oraş când începuse deja ploaia. Ne-a întâmpinat organizatorul evenimentului zumba fest. Iepuraşul meu a tras dreapta. L-am urmat întocmai, rămânând în confortul maşinii mele intacte, de unde îi observam pe cei doi cum pe ploaie, sub o umbrelă poartă o discuţie un pic prea în concordanţă cu vremea de afară. Se apropie amândoi de mine şi-mi împărtăşesc surpriza: nu mai suntem cazate acolo unde am plătit. Putem alege însă: fie ne separăm şi dormim o parte într-o locaţie, alta la organizator acasă, fie toate şapte într-o cameră într-un „loc rustic” pentru o seară, ca de mâine să avem altă locaţie de cazare unde stăm trei şi patru în două camere. Nu poţi separa copii. Aşa că toată lumea într-un loc, rustic să fie. Pe drum spre „rustic”, ploaia se transformă în grindină. Mă străfulgeră gândul că-i un semn, dar nu fac publice nevrozele mele, căci nu vreau să sperii copiii şi adulţii anxioşi care sunt cu noi.
Cobor cu iepuraşul să vedem locaţia. E o casă cu poartă de lemn, o casă lungă, construită din două rânduri de case, una în continuarea celeilalte, cu intrări separate pe nişte scări. Trecem pe lângă prima intrare cu scări, trecem pe lângă a doua. Intrăm în şură. Şura e identică cu şura lu’ moşu’, doar că în aceasta obiectele trebuincioase ca găbănaş, fân, lada de făină, cotigar, loc pentru ouat, unelte de grădină, lipsesc sau pe unele le identific agăţate pe caferi, într-un talmeş-balmeş ce-mi ustură ochii: butoaie, lăzi, coşărci, coşuri, mese, scaune, băncuţe, axul unui car, piese dintr-un război de ţesut, ştergare, o păpuşă suspendată, îmbrăcată în straie ţărăneşti, poze înrămate, ulcioare şi căni, pături, o masă de ping-pong şi una de foosball. Nu mă pot dezmetici dacă suntem în şură, talcioc, muzeu sau depozit de vechituri.
Grajdul din dreapta a fost renovat şi împărţit în două, făcând două camere lungi din el. Cea din spate ne aparţine, iar mobila din interior, păstrează tema şurii sau a talciocului sau a muzeului sau a depozitului de vechituri. La all inclusive intră şi buda din spatele şurii, o cutie de poştă cu un lighean dedesubt şi o cadă de fontă unde s-a strâns apa de ploaie şi unde ne spălăm pe mâini după ce am efectuat o treaba mare sau mică, ecologică.
Aducem restul adulţilor şi copiilor în şură, cu bagaje cu tot, pe aceeaşi ploaie care nu ne dă pace. Sau vrea să ne spună ceva. Oricum nu ne prindem şi mă trezesc făcând instructajul copiilor: să nu aud un cuvânt, cum Iisus a stat în grajd, stăm şi noi. Una dintre copile prinde smartphonu’ şi dezvăluie locaţia. Nu apucă să dea detalii că trebuie să închidă conversaţia. Trec peste mica breşă în sistem, convinsă fiind că interlocutorul nu a crezut un cuvânt din cele auzite. Cea mică i se plânge mamei că ea nu poate dormi aici că miroase a naftalină. Gura ei grăita-adevărul, parţial. Adulţii nu au dormit deloc, nu de naftalină, ci fiindcă dormezele din grajd, pe care ne-am pus capetele la hodină erau de-o vârstă uşor de bănuit după gropile din ele, astfel că dacă una dormea în vale, colega de pat de suferinţă era în deal. Cum somnul copiilor e profund, asemenea lucruri lor nu le dau nopţi nedormite.
Pe hârtie, în teorie şi practic, scopul minivacanţei au fost cele trei zile de zumba. Am o bănuială că toate evenimentele zumba din cele trei zile au fost făcute knock-out de întoarcerea la origini, într-o şură cu grajd. Vremurile ploiase nu au impus folosirea ochelariilor de soare, dar ne-au pus în circulaţie sângele rece şi nervii de oţel, de care trupa mea a făcut cu prisos dovada, când pe ploaie, după un maraton de zumba, transpirate şi obosite, jinduiam după un duş cu apă caldă. Şura nefiind de cinci stele, mult visatul duş era în casă. Nu în rândul de casă cel mai aproape de şură, ci în primul de la poartă, încurajând stilul de viaţă spartan.
În ciuda frisoanelor de noaptea mea trecută, a febrei, a durerilor în gât şi a unor corzi vocale chinuite, am supravieţuit! Rămân sechelele, coşmarurile, amintirile, all inclusive.