Plăcinta cu mere, cozonacul cu nucă şi chec, dulcea mea treime gastronomică. Pentru că am visat să le am pe-o farfurie la orice oră din zi şi din noapte, să le mănânc până-mi vine rău. Pentru că speram că odată dobândit secretul coacerii lor, să nu mai mor de poftă. Pentru că dacă nu am pâine, visez la plăcintă cu mere, cozonac cu nucă şi chec.
Prima a fost plăcinta cu mere. După ani întregi în care, în afară de rarele episoade de spălat merele, decojit merele, ras merele n-am participat cu nimic la realizarea plăcintei, irosindu-mi timpul cu plecăciuni şi rugăminţi la adresa mamei – maestru plăcintar, timpul rămas fiind umplut cu ofrande şi rugăciuni la adresa lui Cronos să coacă mai repede plăcinta să-mi pot ostoi pofta, într-o bună zi am înnebunit. Neavând cui să fac plecăciuni şi rugăminţi, mama nu era acasă, iar Cronos nu-mi dădea decât salivă excesivă în gură, am făcut un pas mic înspre cuptor, un salt mare înspre alterarea existenţei mele şi aplecându-mă în stânga lui, am pus mâna pe şorţul verde cusut special pentru mine în urmă cu ani de zile de mama. Mi l-am atârnat de gât şi legat de mijloc. Cu armura astfel pusă, am purces spre bibilotecă unde îmi ţineam un carnet roşu în care îmi notasem reţeta pas cu pas, urmărind exact tot ce face mama când se-apucă de gătit plăcinta cu mere. Am parcurs cu privirea notiţele o dată, de două ori, apoi le-am rostit cu glas tare, apoi le-am citit pe sărite, printre rânduri, pe diagonală doar-doar or prinde viaţă şi-mi va răsări plăcinta în faţa ochilor. N-am avut asemenea noroc. Noroc însă că-mi notasem toate detaliile, inclusiv cratiţa – cea roşie, în care mama făcea aluatul şi tipul de lingură în care trebuia stins praful de copt cu un strop de lămâie: „lingură de-aia veche, nu de-aia nouă, că nu-i adâncă destul”. Cu instrucţiunile încă în faţa ochilor, am revenit în bucătărie. Am început să scot din sertare, de pe rafturi să inventariez instrumentele de război: făină, ou, unsoare, lapte, zahăr, coajă de lămâie, praf de copt, scorţişoară… Când mi-am dat seama că le am pe toate, am ştiut că nu-i loc de dat înapoi. „Acum ori niciodată. Ori fac vreo prostie, dau foc la ceva, stric incredientele degeaba şi jur că nu mai încerc vreodată, ori … îmi iasă!”
Astfel gândeam în timp ce curăţam vreo 2 kile de mere, singurul lucru pe care nu mi-l notasem, cantitatea de mere ce trebuie pusă între foile de plăcintă. Am dat cu presupusul şi socotind că mere am destule, aşa că nu strică să pun tocmai fiindcă am de unde, am spălat, curăţat şi ras vreo 2 kile. La fel a decurs şi raţionamentul scorţişoarei ce-am aruncat-o peste merele rase şi zaharate. „Am o pungă de scorţişoară, deci un pumn bun merge.”
Ceea ce iniţial mă speriase cel mai tare şi despre care am presupus că-i cel mai greu de făcut, aluatul, s-a dovedit a fi etapa mea favorită. Mama şi buni îmi repetaseră de mii de ori că aluatul se simte la mână, că îţi spune el dacă-i gata frământat, dezlipindu-se frumos de pe degete şi palmă, că-ţi cere el dacă-i mai trebuie lapte sau unsoare, dacă-i sfărâmicios sau tare. Mi se părea că vorbesc în dodii şi că acolo-i secretul pe care ele nu vor să mi-l spună. Eu le ceream timpul de frământat, „câte minute?”, ele-mi răspundeau cu aproximări şi cuvinte aruncate „îţi spune aluatul”. Acela era punctul în care mă enervam şi renunţam să mai stau cu ele şi pe lângă ele în bucătărie fiind convinsă că-şi bat joc de mine, că-s nişte secretoase care nu vor să-mi împărtăşească nimic din tainele aluatului.
Dar primul meu aluat mi-a vorbit. Mi-am băgat mâna în el cu frică să nu-l stric, l-am strâns uşor între degetele mâinii, l-am rotit şi învârtit în cratiţă, până am prins curaj. Apoi l-am aruncat pe masă şi-am început să-l bat, să-l apăs, să-l fac rotund, să-l fac sul, apoi să-l turtesc până a fugit de pe degetele mele şi din palma-mi dreaptă. S-a retras obosit, undeva într-un colţ al mesei, cu un strop de făină sub el, de unde mi-a declarat că-i gata de întins în două foi. L-am crestat cu un cuţit, împărţindu-l în două părţi aproape egale. Mi-a dat ceva de furcă întinsul lui cu sucitorul şi realizarea acelui dreptunghi perfect de pus în tavă. Tot trapez îmi ieşea. După vreo trei încercări eşuate am reuşit să aştern prima foaie în tava unsă cu margarină şi tapată cu făină. Un strat subţire de griş, apoi merele. Foaia de deasupra mi-a ieşit din prima. Am înţepat-o din loc în loc cu furculiţa, cum văzusem la mama, i-am făcut o cruce cu mâna deasupra înainte să o bag la cuptor, cum văzusem la buni şi şezând pe un taburet, am păzit-o. Din cinci în cinci minute aprindeam becul din cuptor să văd cum arată. Primele 20 de minute au fost chinuitoare. Undeva după o jumătate de oră când conţinutul din tavă începuse să semene cu ceea ce văzusem la mama, iar nările mele tremurau de bucurie la mirosul de mere rase şi scorţisoară, gândul că „îmi iasă” a început să se aştearnă peste mine.
Scoaterea prăjiturii din cuptor a fost urmată de semnul victoriei, mâini cu pumni încleştaţi ridicaţi în aer, de aplauze la scenă deschisă, de fluierături şi bravo!, de plecăciuni şi mulţumiri, de o tură dată prin apartament şi de râsete de satisfacţie, plus câteva de conştientizare a propriei imaturităţi şi prostii.