Buni Victoria şi-a suit picioarele obosite în trenul de după-masă, a parcurs în ritmul ei cele zece minute de la gară până la blocul unde stau, a urcat cele patru etaje a câte 16 trepţi fiecare şi ajungând în faţa uşii, îi mulţumi lui Dumnezeu cu o cruce. Poftind-o înăuntru îmi menţionă pentru a nu ştiu câta oară că ea e prea bătrână pentru trenuri, trepţi şi trăit în general. Un scaun, un pahar cu apă şi-un „lasă, buni, că nu eşti bătrână deloc, de vreme ce moşu te duce încă la sapă” îi temperară pe moment cei 79 de ani ce-o purtaseră în ziua cu pricina la sărbătorirea celor 22 de ani împliniţi ai nepoatei sale.
Monica primi un telefon de acasă. Unghiul ei murise şi peste trei zile era înmormântarea. „Salut, vin acasă. De fapt, vin la o înmormântare…unchiu’. Pică de ziua ta. Deci, ne vedem la o poveste.” De câţiva ani nu mai petrecusem ziua mea de naştere împreună. Moni era studentă, iar ziua mea din luna lui noiembrie nu pica bine: la o lună după începerea şcolii, deci prea devreme pentru a face o vizită până acasă şi prea aproape de vacanţa de Crăciun ce venea într-o lună şi jumătate. Moartea unchiului făcea ca asta să fie prima dată în patru ani când eu şi Monica aveam ocazia să ne vedem pentru a sărbători ziua mea de naştere acasă.
Mama îşi făcu apariţia cu tortul. Cele trei voci feminine, fiecare cu tonalitatea sa distinctă şi specifică vârstei de 22, 50 si aproape 80 îmi cântau La mulţi ani. Urmară cadourile. Buni cu mama îmi înmânară cartea pe care mi-o dorisem de ziua mea în anul acela. Moni, după ce o felie sănătoasă de tort îşi făcu loc în stomacurile noastre, îmi făcu un semn să ieşim afară, pe casa scării. Odată cu studenţia, Monica se-nrolase, din motive necunoscute şi ei, în clica fumătorilor. În şlapi, după câteva fumuri trase şi eliberate în aerul rece de toamnă ce intra pe geamul deschis al coridorului de bloc, Moni băgă mâna în buzunarul de la spate, după ce credeam eu a fi bricheta pentru a doua ţigară. În loc de brichetă, o cutiuţă îşi făcu apariţia în palma Monicăi. N-apuc să absorb şocul dat de vederea unei cutiuţe prevestitoare, că Moni rosti pe nerăsuflate: „Am mers cu tata până-n Alba, cu acte de rezolvat pentru înmormântarea lu’ unchiu. Unde a oprit tata maşina, am dat de un magazin cu bijuterii de argint. L-am văzut şi…aşa semăna cu tine. N-am plănuit, serios. Ştiu că ţie nu-ţi prea plac, că nu te-am văzut purtând vreunu’. Dar ăsta chiar seamănă cu tine.” Deschid cutia: un inel argintiu, îmbârligat, cu sucituri şi curbe, fără vreo linie dreaptă se uita fălos la mine. Tac. Moni plusează. „Stai, s-o fac cum trăbă.” Flexându-şi un ghenunchi: „Maria, vrei să fim prietene pentru totdeauna?” Cu gura până la urechi, îl iau din cutiuţă, mi-l pun pe mijlociul de la dreapta unde se potriveşte perfect, mormăi un „Da”, un „nu eşti chiar-chiar” şi un „ăsta chiar seamănă cu mine” şi intrăm în casă pentru a ne continua poveştile.

…….
„Tu, copilă, ţi-am găsit inelul.” Bucătura de tocăniţă cu mămăligă se opri undeva prin gât, iar spasmul provocat de gândul „ce inel, de unde inel, cărui inel” îmi provocară o grimasă. Buni sări la cei 86 de ani ai ei, de pe scăunelul pe care şedea şi-mi trase una zdravăn peste spate, crezând că m-am înecat. Bucătura îşi urmă cursul firesc, buni îşi reluă şezutul pe scăunel şi, cu un ochi la furculiţa cu care-mi continuam devastarea tocăniţei din farfurie, începu a-mi relata traseul inelului bastard. Cum s-a dus ea cu moşu’ să adune ce mai aveam chitit prin şura tocmai vândută, înainte să vină noul proprietar să o dezmembreze şi să o instaleze în altă parte. Cum au încărcat în căruţ hainele vechi, aruncate prin şură, manuale de când eram noi copii şi mâzgălituri făcute pe caiete vocabular, jucării prăfuite şi uitate, papuci ponosiţi, numai buni de pus pe foc, şosete de lână roase de şoareci, căţei sau de-un făptuitor necunoscut, unelte ruginite, găleţi fără toartă sau crepate, cârpe, saci… cam tot ceea ce foloseşte, trăieşte şi supravieţuieşte în casa unor oameni stângăreţi care nu au aruncat mai nimic de aproape trei generaţii. Aproape de sfârşitul programului de selectare şi reciclare, atenţia lui buni Victoria fu distrasă de un obiect „lucitor”. Prin praful gălbui din şură şi ajutat de-o rază de soare ce pătrundea printr-o ţiglă spartă, inelul striga după ajutor. Buni îl ridică, îl şterse pe şurţă şi-l puse pe degetul mic de la dreapta, singurul pe care-i încăpea, celelalte fiind umflate de „vrâstă” şi „reomantism”.
Tocăniţa era de mult prezentă la rendez-vous ul cu sucurile gastrice, farfuria era linsă, astfel buni să ştie că mi-a plăcut mâncarea, dar imaginea unui inel de care buni îmi povestea că mi l-a găsit, se lăsa aşteptată. Iar degetul ei mic de la mâna dreapta era gol.
Buni reluă. Seara, întinsă în pat, contempla inelul de pe degetul ei mic, inel ce lucea după o baie bună cu apă şi săpun. Închise ochii, bucuroasă de vestea ce are să mi-o dea în curând.
Când soarele ieşi a doua zi dimineaţa, trezind odată cu el pe moşu şi găinile, buni se ridică din pat să strângă aşternuturile. Punând perinele deoparte, adunând plapuma şi cearceaful i se păru că a călcat ceva cu piciorul stâng. În timpul nopţii, căzuse de pe degetul mic, iar acum de pe duşumeaua acoperită cu un linoleu ce imită parchetul, stropşit inelul striga după ajutor.
În starea în care era, vai şi amar de argintul lui, buni scoase din buzunarul de la poale, inelul. În sfârşit, cele două iţe din capul meu s-au înnodat şi l-am recunoscut: „inelul de la Monica!” Buni mi-a spus să-l duc la argintar că, dacă-i argint bun – s-a dovedit a fi, se poate repara. Tot buni mi-a spus să-l port că „prin prea multe a trecut inelul ăsta.”
Îl port.