La cămin primem mâncarea în nişte farfurii de aluminiu. Furculiţele, lingurile şi linguriţele tot din aluminiu. Cuţite nu vedeai pe mese. Nici nu erau recomandate la nişte copii de 3, 4, 5 şi 6 ani. Farfuriile erau uşoare, nu se spărgeau când le scăpam, mă rog, aruncam pe jos şi, cel mai important, nu mă durea capul când primeam una după ceafă cu ele de la colegul din stânga. Nu aveam nimic de împărţit cu el, dimpotrivă, îmi era drag, dar bătaia în sala de mese era la ordinea zilei. Plus, ne era foame şi trebuia să ne găsim o ocupaţie pentru a ne umple golul din stomac şi zgomotele de maţe. Încetam pentru două minute când primeam mâncarea şi aveam o tentativă de a lua câteva linguri din supa chioară sau tocana neidentificabilă. Renunţam rapid la a face pe inspectorii OPC şi ne continuam bătaia folosindu-ne acum de tacâmuri, farfuriile fiind ocupate. Făceam iarăşi o pauză când începea împărţirea desertului: biscuiţi vărsaţi sau macaroane cu pesmet şi zahăr. La micul dejun eram singura dintre colegii mei de grupă mijlocie care aştepta cu nerăbdare şi entuziasm arhicunoscutul meniu: ceai de zahăr ars cu cinci biscuiţi vărsaţi. Singura care nu-şi arunca sub masă cana cu ceai. Singura care-i cerea şi primea de la colegul din stânga, acela care câteva ore mai târziu îmi aplica drăgăstos farfuria de aluminiu după ceafă, cana lui de ceai de zahăr ars.
Eram preşcolar.

„Tu ce ai de mâncare? Al meu e cu brânză. Nu vrei să împărţim jumate, jumate? Tu ajungi la jumate din al tău, mi-l dai apoi mie. Eu mănânc jumate din al meu şi-ţi păstrez restul ţie. Ai măr? Am o banană. Fifty-fifty?” Nu mâncam niciodată în pauza mare. Aceea o rezervam pentru a ieşi din sala de clasă şi a merge în curtea şcolii, unde ne uitam la băieţii mai mari decât noi cu 2, 3 ani, încercând să ne băgăm în seamă. Fără succes. Mâncatul diversificat, prin împărţeală a avut un mare succes.
Eram la liceu.

Mi-am vândut cartela de masă fiindcă îmi trebuiau banii. Nu mai ştiu la ce. Mama nu a ştiut despre această afacere, nici când am întreprins-o sau motivele-mi. Patru ani de şcoală, atenţia la cursuri mi-a fost întreruptă de sunetul maţelor mele şi de reverii pline cu mâncare, în special fripturi. Pofteam tot ce-mi apărea în reveriile culinare. Niciodată ce vedeam la alţii sau prin geamurile restaurantelor pe lângă care treceam în drum spre cămin. Mă abandonam reveriilor când în drum spre gară să iau trenul să merg acasă în weekend, îmi sunam mama rugând-o frumos să îmi facă, pe când ajung eu, o ciorbă şi-o tocană „că aşa mi-i de foame, mamă…n-am mâncat nimic de două săptămâni…nu pot, mamă, n-o pot mânca…da, e oribilă mâncarea la cantină…mamă, ajung pe la opt, dacă nu stau mult în Copşa…nu-mi faci, te rog, şi-o mămăligă pe când ajung, că aşa merge la tocăniţă.”
Eram studentă.

La 11 dimineaţa primeam chai, un ceai dulce, cu lapte. Urma imediat lista cu ce poftim fiecare la prânz: lemon rice, curd rice, chicken rice, biryani rice, vegetable rice… Orez să fie. De listă se ocupau cei doi office boys, noi le dădeam banii, ne alegeam meniul de orez poftit pe ziua respectivă, ei le căutau şi le achiziţionau. Mâncam pe ture, nu încăpeam mai mult de patru în bucătăria mică a ONGului. Vreo doi ne luam farfuriile de plastic în care răsturnasem orezul ales, pe care-l mâncam cu mâna, pe balcon. Nu rezistam mai mult de câteva minute. Era prea cald în sudul Indiei pentru un prânz al fresco.
Eram la primul meu job.

În jurul orei 12, cu 10 minute în plus sau în minus, ne strângem jos în depozit. Acolo am improvizat o masă pe o placă de lemn sprijinită de trei calorifere, de o găleată şi trei volume de cărţi despre instalaţii. Punem nişte ziare pe masă, apoi fiecare îşi scoate din geantă sau plasa de plastic ce şi-a adus de acasă, de fapt, ce ne-a rămas de la masa de seară de acasă. Suntem patru, în general. Doi dintre noi stau la sat şi au grădini. Roşiile, ceapa verde, ridichile, cartaboşul sau şorlicul sunt în comun, se împart. Ele îşi fac apariţia pe masă în funcţie de sezon. La comun se cumpără şi lebeniţa, pepenele, nişte portocale sau un pomelo. Tot în funcţie de sezon. Slănina se dă la schimb. Eu o prefer pe cea numai de un deget grosime. Colegul, cea de trei degete, „e mai untoasă”. Facem schimbul. Opţional, înainte de masă se oferă o gură de rachiu „ca să ne facă foame”, mărturiseşte celălalt coleg dintr-un sat aproape de Jidvei. Nu, mulţumesc, dar mirosul rachiului e destul cât să îmi deschidă apetitul. Apa de băut vine şi ea la comun. Vara, pe căldură, facem cu schimbul la îngheţată. O zi ia îngheţată unul la toată lumea, mâine iau eu la toată lumea, poimâine iei tu la toată lumea. La fel iarna, dar cu covrigi calzi.
Sunt acasă, la al treilea meu job pe cartea de muncă.