Dilema veche, Blogul cititorilor, 08 Ianuarie 2015
Ce așteptați de la presă după atacul de la Charlie Hebdo?

Ce așteptări aveți de la presă după atacul de la Charlie Hebdo? Credeți că jurnaliștii ar trebui să apere libertatea de exprimare în ciuda oricăror amenințări și pericole? Vreți ca jurnaliștii pe care îi urmăriți să facă un pas în spate sau să continue să spună ce au de spus?

Presa mea sunt site-urile, ziarele și săptămânalele pe care le citesc, sunt reportajele și emisiunile TV pe care le urmăresc, sunt documentarele pe care nu le ratez, sunt interviurile pe care de multe ori simt nevoia să le revăd, sunt imagini, fotografii și caricaturi care-mi relevă mersul și rostul lumii în care trăiesc. Vă asigur că ea nu e închipuită, nici utopică. Presa mea există. O numesc a mea deoarece e modul meu de a mă raporta la ea. Este în același timp a mea, pe cât e și a ta, dar și a noastră.

Presa aceasta este câinele meu.

M-am născut cu el în ogradă. E drept că stătea în lanț pe-atunci și nu lătra. Am crescut, iar între timp, lui i-a tăiat cineva lanțul. L-am văzut pentru prima dată liber: înconjura ograda într-o fugă nebună până obosea, scoțându-și limba afară, cerșind apă. După un astfel de ocol întotdeauna se întorcea singur la legătură. Lanțul nu mai era, dar el tot acolo se așeza și aștepta cuminte să vină careva să-i dea apă, mâncare și să-i lege lanțul de curea. Pe atunci l-am auzit mârâind de câteva ori, dar de lătrat, nu. Învățând să merg pe picioarele mele și prinzând momentul potrivit, am ieșit din ogradă. Am vizitat alte gospodării și dat peste alți câini. Nu mai buni sau mai frumoși decât al meu, dar câinii aceștia păreau că știu ce fac, că-și cunosc menirea, că fac diferența dintre lătratul la lună sau mușcatul unui picior din spate când nu îi vede nimeni și lătratul când ceva miroase suspect în jur. Când nu lătrau, rămâneau pe poziții, nu luau forma unor pisici, tigri sau lupi în blană de oaie, rămâneau câini.

Câinele meu vreau să latre. Eu nu știu să-l învăț cum, numai el știe asta. Trebuie să am răbdare și să mă-ncred atunci când și cum o va face.
Câinele meu trebuie să latre liber, nu vreau să latre din lanț sau la comanda mea. Doar așa își împlinește rostul de câine. În caz contrar, nu mai este câine, ci o jucărie de pluș pe baterii.
Când intru în ogradă, nu vreau să-mi găsesc câinele bătut sau cu coada între picioare. Astfel că nu îl ațâț asupra nimănui și nici nu-mi exercit forța asupra lui. Îl las pe el să miroasă, să decidă dacă e cazul să mârâie, să latre sau să dea din coadă. Mă încred în instinctele lui și îl las să-și facă treaba, chiar și atunci când nu înțeleg de ce latră la lună sau la găina ce se scaldă în nisip.
Câinele meu nu mușcă, nu face sânge. Nu are voie să muște dintr-un om sau dintr-o altă ființă, indiferent a ce îi miroase lui. Latră până răgușește și apoi o ia de la capăt, până înțeleg ce vrea să-mi spună. Dar nici o picătură de sânge nu-i va atinge colții.
Mi-l țin aproape prin ogradă și uneori, îl iau cu mine când plec din curtea mea. Nu mă însoțește pentru protecție, ci pentru că e un prieten de nădejde, un tovarăș bun de drum și cel mai bun prieten al omului.
Nu îmi pot închipui cum e să nu am câine în ogradă. Cred că ar fi o ogradă foarte tăcută, într-o liniște forțată, dedesubtul căreia ar trona un haos perpetuu, o lege a junglei.

Acum două zile, într-o ogradă vecină, un câine a fost mușcat de niște oameni. A curs sânge. Mai curge încă.