M-am născut și voi muri.
Cu primul n-am avut de-a face în mod direct. Nu m-a întrebat nimeni, n-am știut când, cum am aflat la pubertate, de ce mă întreb încă. E drept că nici ei n-au știut ce fac, ce le iasă, cu cine se trezesc, ce le pică în brațe. Așteptări au fost și de-o parte și de alta. Dezamăgiri o să mai fie.
Cu ultimul, mai pot jongla, mai pot regla ceva, mai pot umbla la final, pot rescrie, pot modifica atâta timp cât nu-i o surpriză și n-am ajuns la deadline. Mă aciuez într-o gară, mă pun pe-o bancă, mă fac că nu văd casa de bilete, că n-am bani, că mi s-a furat portmoneul, mai sar o barieră, mai țin pe unul și pe altul de vorbă, trag chiulu’, țin de șase, promit să-l iau pe următorul, fac cu ochiu’ până-mi vine trenul. Atunci trebuie să mă sui.
Dacă primul nu depinde de mine, ultimul îmi dă o speranță. Ajută să știu că ultimul nu rămâne nescris sau sub incertitudini, că nu e cu final deschis, cu virgulă sau cu excepții, că nu ține cont de rang, etnie, valută, minte sau suflet, nu e cu opțiuni sau variante multiple. Unul și același pentru toți. Necunoscut doar ca metodă, nu ca finalitate.
Prim și ultim. Nu am asistat la nici un prim. N-am avut parte, nu mi-am dorit, m-am ferit. Am auzit povești, am citit, am ascultat. Cred, dar nu bag mâna-n foc. E una și aceeași poveste: mirific, mirabolant, feeric, sensul vieții, scopul pe pământ. Cuvinte mari al căror sens rostitorul pare să-l uite în doi ani când sensul vieții, scopul pe pământ sparge prima vază sau rămâne setat pe chestia interesantă auzită la grădi’, la tati, în fața blocului, pe stradă, în casă: „pu-lă”.
De ultim am dat prima dată la 17 ani. Știu de atunci că de ultim nu te ferești, e parte din tine, din viață, te cuprinde, te face părtaș, ești complice prin simpla prezență, vinovat prin respirație, condamnat să asiști, să privești, să bagi la cap ce urmează, ce te așteaptă când e rândul tău. E hipnotizant, te învăluie, te țintuiește locului, te prinde de mână și nu-ți dă drumul, nu poți pleca, trebuie să stai să vezi finalul. Îți simți sângele pulsând în vene, tinerețea urlă în tine, dar îngheți fascinat în fața lui. Îți strigă rațiunea ”Fugi!”, îți urlă instinctul de supraviețuire ”Ieși!”, ochii îți indică semnele cu exit. Rămâi nemișcat, nici un pas în față, nici un pas în spate. Corpul trăiește fără tine, nu-i mai locuit, mintea funcționează mecanic, sufletul e prin jur, dar nu la locul lui. Vor trece luni, ani până își nimeresc fiecare locul înapoi, până te aduni cât de cât la un loc. Nu vei mai fi niciodată un întreg după ce vezi un ultim desfășurându-se în fața ta. Te schimbă. Te modifică. Te construiesc. Îți arată spectacolul din spatele cortinei, fără machiaj, costume, iluminație scenică, fără zăhărel. Nu-i pentru cei cu stomac sensibil. Nu-i pentru orbi. Nu-i pentru cei care n-au întrebări și mustesc de certitudini. Două am văzut de aproape, ultimul față în față. Nu sunt frumoase. Sunt reci, seci, crude, calme. Sunt simple, eficace, sigure. Fără dubii, fără îndoieli. Reduc lumea la esență. Reduc lumea la normal.
M-am născut și voi muri. Perioada dintre ele am înțeles că se numește viață. Îi spun așteptare.
Aștept.