Proză scurtă: B.A.

Idei cusute          
            – Daţi fuga una iute, de acoperiţi oglinda mică de la intrare!
            – Cu ce, mătuşă, că nu mai avem cârpă neagră?
            – Ia, uită-te în bufetu’ din camera de dinainte. Dintr-un sertar de-acolo, ia un batic negru şi pune-l peste oglindă. Of, Ană dragă, iartă-ne, dar nu-ţi ştim toate rânduielile. Doamne, iartă şi păzeşte!
            Femeile sunt toate de-ale casei şi cunosc rânduielile, dar acum par bezmetice. Fug care mai de care dintr-o parte în alta, scot vase din bufetul de vase, le analizează după mărime, numără furculiţe şi cuţite, caută prin lada cu haine, scot pieptare, şurţe, poale, ştrimfi, le scutură de un praf imaginar şi le pun pe spătarul unui scaun. Din raftul cu pantofi şi ghete de biserică, se aleg două perechi de pantofi negri, de box. Care cum trece pe lângă ei, se opreşte, ia peria de lângă şi îi mai freacă odată. Mă reflect când trec prin dreptul lor. Mai ştiu o oglindă ce nu-i acoperită. Pantofii sunt puşi sub scaunul pe care stau rândurile de haine scoase de prin lăzi sau dulapuri. Aşa, cu hainele pe el şi cu pantofii dedesupt, scaunul parcă-mi seamănă cu cineva cunoscut: o femeie bătrână, dolofană şi cam gros îmbrăcată care tocmai s-a descălţat, dar nu mai ştie unde să-şi pună la loc încălţările, sau care ar vrea să se încalţe, dar nu se poate decide ce pereche de pantofi să îşi pună în picioare. Ce faci, nană, vii, stai sau te duci? Mă pufneşte râsul la cele rostite în gând şi instinctiv, îmi pun mâna peste gură. Dintr-un compartiment interior al lăzii cu haine, o mână scoate nişte batiste scrobite, albe, cu broderii. Grăbită, mâna scapă una dintre ele pe jos. O colectez repede şi o bag pe sub bluză. Mâna nici că observă. Bumbacul apretat s-a lipit de pielea mea transpirată. Mă zgârie.
            – Lumânări! Mai avem lumânări?
            – Ui, aici. Una i-o pui între mâinile împreunate şi, după ce-o aşezăm, două i le aprinzi la cap.
            În mijlocul camerei de dinainte, ale cărei geamuri dau în stradă, e masa pe care mâncăm atunci când ne strângem toţi. E o masă din lemn, cu picioare groase ce par trunchiuri de copac. Pe ele mi-am exersat cândva primele litere învăţate, în special iniţiala numelui, M, făcut ori de câte ori am prins brişca lu’ tata sau am furat cuţitul bont transformat în răzitoare de tină pentru papuci. De-a lungul mesei, de-o parte şi de alta, sunt două bănci cu pled pe ele, pentru şezut. Băncile sunt date acum la perete, lăsând masa să troneze stingheră în mijlocul camerei. E acoperită toată, până peste picioarele-i trunchioase cu o pânză neagră. Peste pânza neagră, o bucată de catifea de aceeaşi culoare acoperă numai partea superioară a mesei, nu coboară şi peste picioarele ei. Un coşciug din lemn lăcuit în mai multe straturi, dându-i o culoare mai închisă, e postat pe masă. Ştergare albe, unele brodate cu flori, altele vărgate la margini, flanchează marginile coşciugului, lăsate intenţionat cu o latură să cadă pe dinafară. În interior, o pânză îi căptuşeşte întreaga suprafaţă. Acolo unde ştergarele nu-i acoperă marginile, pe pânza de căptuşit pot distinge nişte trandafiri brodaţi. În capătul dinspre geam al coşciugului, e o pernă mică, învelită într-o faţă de pernă albă satinată.
            Îmi plimb mâna peste exteriorul coşciugului. Lemnul şlefuit e călduţ, iar straturile de lac îmi lasă mâna să lunece uşor de-a lungul lui. Ating ştergarele brodate zăbovind asupra florilor de pe ele, fiindcă nu pot identifica ce fel sunt. Duc podul palmei peste pânza cu trandafiri ce căptuşeşte interiorul. E mai fin decât ştergarele. O fi alt fel de bumbac. Ochii îmi sunt hipnotizaţi de perna mică. Sub impulsul ochiilor, mâna nu mai ascultă de drumul palpării de la cap la coadă, de la un material la altul şi sare direct la pernă. Pun pariu că-i cea mai fină. Îndrăznesc mai întâi cu vârful degetelor să o ating pentru a nu-i deranja suprafaţa lucioasă şi a nu-i face vreo cută. O apăs. E moale… Nu-mi pot lua mâna şi ochii de pe ea. Ochi, care fixând-o cu atâta concentrare şi fascinaţie au început să mă doară. Clipesc de câteva ori şi mi-i curăţ lăcrimând. Îndrăznesc şi mai mult. Întind mâna şi iau perna de la locul ei. Îmi lipesc obrazul de ea, de albul ei satinat, strălucitor, fin şi moale. Miroase … a buni! A buni Ană.
            – Doamne, apără şi păzeşte! Cine a lăsat copila aici? Pune iute jos perna aia! Doamne, apără şi fereşte! Copiii n-au ce căuta cu morţii şi cu lucrurile lor. Du-te afară! Hai, du-te!
            Afară şed pe banca de lângă nucul de la poartă. Mă zgârie ceva pe dedesupt, pe sub bluză. Bag mâna să mă scarpin şi dau de batistă. O scot. E scrobită, albă, cu broderii. Într-un colţ împăturit două litere sunt cusute: B. A. O despătur şi o scutur de un praf inexistent. Un miros se degajă în jur. Îmi lipesc obrazul de ea. Miroase a buni! A buni Ană.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.