Trei cloşti cu pui a avut bunii în primăvară. Şi de la toate cele trei au ieşit în total 26 de pui. Prima, a scos 7 şi după ce i-a văzut nu a mai vrut să clocească restul de ouă. Ouăle neclocite, 12 la număr, au fost aruncate. A doua cloşcă a scos 10 pui, la o diferenţă de 14 zile de cei 7 primii. Tot din 19 ouă pe care i le-a pus bunii la clocit. A treia cloşcă a primit şi ea tot 19 ouă din care a scos 9 pui. Bunii a reţinut cloşca numărul doi, declarând-o „bună de pus pe ouă şi la anu-n primăvară”, prelungindu-i durata de viaţă cu încă un an şi asigurându-se că respectiva primeşte la mâncare un pumn de cucuruz în plus. La anul pe vremea asta înspre toamnă, când galinaceea îşi va fi făcut datoria de a scoate o nouă generaţie de pui, tot ea îşi va găsi finalitatea într-o oală de supă unde va fierbe o zi, zi în care bunii va blestema „găina bătrână” şi preţul gazului ce vine la aragaz, uitând cu desăvârşire de decizia luată într-o zi de primăvară la vederea a 10 pui.
Cei 26 de pui adunaţi de la trei cloşti au ieşit care mai de care mai frumoşi: cu puf galben, încălţaţi, cu puf negru şi maroniu, cu moţ, unii şi cu moţ şi încălţaţi, vreo doi cu moţ aşa de mare pe vârful capului că nu li se mai vedeau ochii.
De când ies din găoace, bunii le dă să mănânce ouă fierte. Bunii nu vrea să audă de concentrate. Zice că-s porcării. Deşi nu-şi poate abţine o zvâcnire de inimă şi o urmă de invidie în ochi când vede puii lu’ tuşa Iuli, cei din garaj unde-i ţine şi îi hrăneşte cu concentrate, zi lumină. Da, le-a pus bec în garaj să mănânce şi noaptea. Şi mănâncă. În trei luni puii lui tuşa Iuli sunt numai buni de-o tocăniţă. A lui buni de abia au pene.
Bunii zice că cei hrăniţi cu concentrate miros a chimicale, ai ei miros a pui. Din prima săptămână de viaţă, puii primesc ouă să mănânce. Prima săptămănă, 1 ou fiert, a doua săptămână, 2 ouă fierte, până ajung la cinci, cinci săptămâni de viaţă, 5 ouă fierte. Pe când încep să mănânce grâu, gata cu ouăle fierte la micul dejun. Urmează boabele de porumb înmuiat, apoi când dă iarba, buruieni, desigur tiricar (făină de tărâţe cu apă de la spălături) şi odată crescuţi şi trecuţi de etapa când se pot îmbolnăvi şi muri pe capete – s-a întâmplat într-un an când au murit toţi puii, primesc cucurz sfârnit. Să nu uităm că în funcţie de sezon, puii mai sunt hrăniţi cu coji de lebeniţă, pepene galben, tulei de cucuruz fiert, dovlecel, frunze de nap, liţion, delicatesuri în toată regula. Toate acestea având la dispoziţie o curte şi o şură.
Cresc încet puii lui buni, tare încet, cu încetinitorul. Şi de câte ori primesc câte un pui gata tăiat, mă tot minunez de pulpa lui care e numai jumătate din pulpa unuia cumpărat de la magazin.
Eu ştiu că pentru o bună sănătate se recomandă un meniu diversificat, fructe şi legume, cel puţin 30 de minute de mişcare pe zi şi 2 litri de lichide. Puii lui bunii respectă întocmai cele de mai sus. Eu mănânc puii lui buni. Dar pulpa mea tot albă şi asemănătoare cu a unuia de la aprozar pare a fi.

Odată ce li s-a dus puful şi le-au apărut penele, puii au fost mutaţi în şură, în două lăzi separate. Separarea a venit, în principal, fiindcă cei 7 de la prima cloşcă, văzându-se puţin mai mari, au declarat război celor 19. Bătălia s-a lăsat cu moţuri rupte, capete ciupelite, ultimul puf smuls, iar primele pene apărute luate drept pradă de război de către câştigători. Urât arăta câmpul de bătălie: puf cât cuprinde, pene printre puf, frezele cu moţ stricate, o parte rupte în totalitate, altele numai pe jumătate, unele care încă mai purtau urme de gheare şi ciocuri ascuţite. Dacă puii puteau vorbi, aveam pe cap cel puţin 19 procese de vătămare corporală. A intervenit moşu’ care a încropit la repezeală din pefeleu o ladă mai mică, unde cei 7 câştigători îşi fac acum veacul. Învinşii au rămas în lada primordială. Celor 7 războinici, acum cu pene în toată regula, li s-a dat drumul prin curtea găinilor la un moment dat, dar au fost repede bătuţi de patroanele curţii. Nu ştiu care din cei 19 i-au pârât găinilor, dar au meritat-o. Karma puilor. Războinicii s-au întors în lada de pefeleu, care pe zi ce trece e tot mai mică pentru gabaritul lor.
Într-o zi din toamna asta va trebui să le dea drumul moşu’ la toţi prin curte şi atunci vom vedea cum se vor înţelege ei între ei: cei 7 cu cei 19 pe care i-au snopit în bătaie cândva provocând schisma puilor, cei 7 cu găinile care le-au arătat odată cine-i şeful în ogradă, cei 19 speriaţi şi bătuţi odată de confraţii lor, cu găinile. Dar „D day” încă nu a venit. Pentru moment respirăm liniştiţi fiecare în ograda lui sau, mă rog, ladă de pefeleu.