Când îmi pierd credinţa, fac o vizită la medicul de familie. În spatele unor blocuri, într-o clădire ce aduce mai mult a casă părăsită decât a clinică funcţională, dau de o poartă de fier forjat, urc două scări, deschid o uşă cu un scârţâit prevestitor ce dă într-un hol cu mai multe uşi, apăs clanţa celei din stânga şi ajung în purgatoriu.
În cei 12 metri lungime pe 2 lăţime, nu sunt ferestre, aer, căldură termică sau umană. Lumina naturală, fata morgana, e compensată de trei becuri economice spiralate ce luminează spaţiul lung, suficient cât să nu identific cine mă calcă pe picioare: un biped de doi ani sau vreun animal neidentificat ieşit din întuneric. Atenţie, mediu infect şi infectat! nu scrie pe uşa de la intrare. Ar trebui. Nu sunt măşti de oxigen la îndemână, dar îmi afund nasul în eşarfa lungă de doi metri, salutară în diverse situaţii. Eşarfa se dovedeşte a-mi fi şi cel mai bun prieten căci mulţimea, înghesuită în faţa a două uşi pe care stă scris numele doctorilor şi orarul lor, îmi aruncă priviri nemulţumite: nou-venita le îngroaşă rândurile, le consumă aerul rarefiat şi comite suprema tulburare: „Cine-i ultimul la rând?” Fojgăilei, iritări, blamări, învinuiri, incertitudini: „Doamna.”… „Ba nu, că-s după băiatul cu fâş albastru.”…  ”Eu am venit înaintea lu’ domnu’.” ”Eu stau aici de o oră.” ”Eu stau de când nici măcar nu era venită doctoriţa”. Răzmeriţa e aplanată de stăpâna sertarelor, doamna fişelor medicale: „Ce-i gălăgia asta? Ia, nu vă mai înghesuiţi, că oricum nu pleacă doamna doctor până nu vă vede pe toţi.” Vindecaţi sau îngropaţi aş vrea să întreb, dar eşarfa îmi mănâncă vorbele. „Bună ziua. Fişa pentru Sabău, vă rog, din…” „Vai, doamna Aldea, bună ziua! Ce mai faceţi? Poftiţi înăuntru. Când v-aţi întors din Spania? Şi copiii?”
Nu ştiu după cine-s la rând şi n-am fişa scoasă. Dar prin uşa cu geam a stăpânei sertarelor aflu că doamna Aldea s-a întors din Spania de două săptămâni şi că copiii, având 30 de ani, însuraţi de doi, nu fac copii fiindcă nu se simt pregătiţi. Îi pregăteşte ea cu predici: „Copii, dacă-i aşa, nici la 40 de ani nu o să fiţi pregătiţi. Faceţi copii, lăsaţi pregătirile.” Copii nepregătiţi, pregătiţi de o mamă pregătită să îi facă copii pe nepregătite. Mă doare capul, dar sunt pregătită să-mi pun un diagnostic prezumtiv: o proastă oxigenarea a creierului sau zbateri neuronale neregulate cauzate de prea multă logică.
Se deschide uşa raiului. Pentru prima dată de la sosirea în purgatoriu, observ cum iese triumfal din cabinetul doamnei doctor, un pacient cu zâmbetul pe buze. Flutură biruitor în mână două reţete. Îmi pare vindecat. Sesizând că minuni se întâmplă, mulţimea freamătă, se înghesuie şi se lipeşte de peretele ce încadrează uşa cu geamuri mate a cabinetului. Am prins logica ierarhiei statului la rând: cine-i una cu peretele, cine-i lipit de cadranul uşii cabinetului, acela e următorul. Eu sunt la trei metri distanţă, astfel că mă rup de poveştile iberice şi mă lipesc de peretele adiacent uşii.
În purgatoriu nu există spaţiu personal. E o luptă tăcută, care pe care e mai aproape de uşa mântuirii. În dreapta mea, lipite de perete, obturând şi mai mult din spaţiu, sunt nişte scaune ce într-o altă viaţă, par a fi fost bancheta spate a unei maşini vechi. Original maro, cineva a tras protectiv peste ele, o husă textilă, galbenă. Trei smartphone-uri, prelungiri ale unor copii de patru, şapte ani şi a unei gravide, şed pe ele. Cel de patru ani scapă telefonul pe ciment, făcând-o pe maică-sa să tresară şi să ameninţe: „Daca-l mai scapi o dată, ţi-l iau.” Copilul îl scapă şi a enşpea oară, auzind aceeaşi poezie. Smartphone-ul rezistă stoic şi întreg. Mă întreb ce marcă e.
Se deschide din nou uşa raiului. Iasă fumegând, oprindu-se în mijlocul coridorului suprapopulat, o arătare din gura căreia vorbe scurte, repezite, iuţi şi grele sunt aruncate: „Să-mi lingi ce scură din mine, tu, p***! Chem poliţia şi ProTv-ul, băga-mi-aş *** în tine! Dacă mor, tu, p***, până-mi dai tu medicamentele?! F*** în g***, c*** dracului! Mă duc la directorul spitalului, că el m-o trimis, c***. Să mor de nu fac să te deie afară, asistenta p***.” Asistenta de la cabinetul celuilalt doctor de familie iese să negocieze situaţia. Printre alte „neologisme” aflăm cu toţii că una din asistente nu a vrut să-i dea „doamnei” o reţetă cu trei zile mai repede înainte de a-i expira cealaltă. Adevărat sau nu, nu mă interesează. Mai interesant mi se pare faptul că nici pe copiii de pe bancheta cu husă galbenă nu-i mai interesează candy-crush –ul de pe smartphone-uri. Circul bate realitatea virtuală.
În zarva creată doi bebeluşi se trezesc şi-şi cer drepturile. Unul îşi gată repede vociferarea dându-i-se să sugă. Celălalt, înţărcat, este purtat în braţe de-a lungul şi de-a latul coridorului. Tăcerea i se cumpără cu două telefoane, unul smartphone. I se permite numai să-l privească, nu şi să-l atingă, nu cumva să-l scape pe jos. Neîncântat de ofertă, copilul creşte nivelul decibelilor.
Şeherezada iberică, încheindu-şi poveştile, revine printre muritorii lipiţi de perete. Doamna fişelor medicale o conduce în hol, intrând apoi pe uşa raiului, cu o mână de fişe. Când iasă, un muritor îşi încearcă şi el norocul cu o poveste ITisto-futuristă. „Doamnă, nu vă supăraţi, mi-a venit cardul de sănătate. Ce fac cu el? Trebuia să îl aduc?” Doamna râde încântată de glumă. „Vă spun ce ni s-a spus şi nouă: să le ţâpaţi la gunoi! Dar mai ţineţi-le acolo, că cine ştie…”
90 de minute trec din timpul muritorilor până îmi vine rândul să intru pe uşa raiului. În rai e cald, linişte şi lumină. Nişte neoane mă radiografiază, în timp ce trei perechi de ochi nu se uită la mine. Doctoriţa stă într-un colţ, în partea stângă, la o măsuţă, cu ochii în telefon, în căutarea unui număr din agendă. Cele două asistente în lateralul ei, la o altă masă. Pe masa lor, două laptop-uri, o imprimantă şi fişe medicale. Sparg bula de invizibilitate adresându-mă celor două: „Bună ziua. Pentru Sabău am venit, să-i scot reţeta lunară lu’mama.” În rai e cald. Nişe fişe sunt deranjate. „Szabo.” „Nu, Sabău. Era programată să vină după ea.” În rai e linişte. „Da, Szabo.” „Nu, Sa-bău. De luni de zile vin după ea.” În rai e lumină. „N-am, Szabo numai.” În rai contactul vizual nu se practică.
Mă retrag înapoi în purgatoriu, blagoslovind în eşarfă pe doamna fişelor medicale, poveştile Şeherezadei repatriate, copii nepregătiţi să facă copii, smarthphone-urile, ProTv ul şi poliţia, electrica…
„Fişa pentru Sabău, din ‘53.”
În purgatoriu la rând. Sprijin cadranul uşii cabinetului. Eu urmez.

*Caricatura e de pe http://thewackomonologues.blogspot.ro