Mi-am iubit profesorii, pe majoritatea încă din timpul şcolii, pe alţii pe la sfârşitul clasei a XII-a, pe unii după ce am absolvit liceul şi i-am comparat inevitabil şi greşit cu cei de la facultate. Greşit, deoarece cei care mi-au fost profesori înaintea celor din facultate, au avut (ne)norocul să îmi fie profesori şi în gimnaziu, având opt ani răbdare să mă vadă crescând (sper că nu doar în înălţime) şi să mă educe aşa cum au ştiut ei, trimiţându-mă apoi altora să facă un specialist din mine. De aceea am ţinut să le mulţumesc personal şi public, prezentându-mă în 3 iunie 2011 la reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, de la absolvirea secţiei filologie a liceului Iacob Mureşianu, apoi Inochentie Micu Clain, Blaj. Poate era de ajuns să scriu un discurs de mulţumire pe care să-l citesc în faţa lor, dar m-am implicat şi în organizare. În afară de o colegă din secţia istorie, nimeni nu s-a înhămat la organizare, deşi pe grupul de facebook mulţi declarau în scris că vor face şi vor drege.
În 03.06.2011 în curtea şcolii, jumătate din câţi eram în catalog s-au prezentat la intrarea profesorilor. Restul şi-au motivat absenţa prin faptul că sunt plecaţi din ţară, stabiliţi în Spania, Italia, Anglia şi nu au putut să îşi ia concediu. Unul din Elveţia şi altul, navetist pe ruta Sibiu-Viena au venit totuşi. Cele două tabere, foştii elevi şi profesorii lor, acum o mare parte pensionari, stăteau stingheri în faţa intrării, aşteptând un semnal de înaintare, o parolă secretă rostită odată cu apariţia noului director al şcolii: „Intraţi, vă rog, intraţi!”
Detalii despre organizarea unui eveniment pentru 70 de persoane nu am să dau multe, dar din cele întâmplate pe parcursul organizării niciunul nu mi s-a părut neaşteptat: prea puţini foşti elevi şi-au confirmat prezenţa la reuniune înainte de data scrisă pe invitaţiile trimise prin poştă şi postate pe facebook. Cinci au confirmat la timp. Dintre profesori, profesoara de istorie, dirigintă totodată, şi-a asumat răspunderea ca reprezentant al profesorilor, confirmând prezenţa cadrelor invitate. Unii profesori au sunat ei înşişi pe cele două organizatoare eleve reconfirmându-şi prezenţa la reuniune.
Desfăşurarea acţiunii s-a făcut în comun, toate secţiile împreună (filologie, istorie, biologie-chimie, două de informatică), deoarece eram prea puţini să ne mai împărţim pe clase. Comanda mişcării a preluat-o directorul, care, după ce ne-a invitat să intrăm în şcoală, ne-a aşteptat cu un Gaudeamus igitur şi un La mulţi ani cântate de corul şcolii, urmate de un mic discurs de „Bine aţi revenit!”, în timp ce cele două colege organizatoare împărţeau flori foştilor colegi, rugându-i pe băieţi să ia buchetele să le dea doamnelor diriginte şi doamnelor profesoare. Am urcat în fostul cabinet fonic, acum sală de protocol, unde cei cinci diriginţi şi-au luat cataloagele şi s-au aşezat în jurul catedrei pe podium, ceilalţi profesori pe scaunele de lângă podium şi pe lateralul sălii, iar foştii elevi pe scaunele din mijloc. Au vorbit diriginţii, fiecare după vorbă, port, profil: cei de la informatică, scurt şi la obiect, cea de la biologie-chimie cu umoru-i ironic şi vorbirea acidă binecunoscute, apreciată de prea puţini, temută de toţi, cea de istorie cu un discurs ca o povestire, cea de filologie recitindu-ne poezii ale unor poeţi francezi, dar şi din cele personale, făcându-ne pe câţiva să plecăm capul de ruşine că ne-am lăsat de vechile îndeletniciri literare, fără de care acum zece ani nu ne închipuiam viaţa, pe unii să o privim ironic gândind că „astea-s doar vorbe, nu ne dau de mâncare”, iar pe alţii să ne facem că ne-a intrat ceva în ochi şi să scoatem tiptil un şerveţel din geantă. Pe rând, odată cu citirea cataloagelor, ne-am ridicat în picioare şi, în timp ce pe fundal de la un proiector apăreau pozele noastre de absolvire, feţele unor copii neştiutori, unii cam aroganţi pentru 18 ani, alţii prea ruşinoşi, ne-am spus povestea celor 10 ani. Patru, cinci petrecuţi în facultate, restul de şase, cinci, căutându-ne de lucru, schimbând oraşe, job-uri, prietenii, amoruri.
După cum mi-a fost dat urechilor să aud, la capitolul realizări am reţinut două: a) copiii, o parte din colegii mei sunt căsătoriţi, cu un copil; b) jobul la multinaţionalele din Bucureşti. Indiferent ce fac, ce au terminat şi unde, aproape toţi s-au mutat la Bucureşti, unde deţin funcţii cu multe cuvinte în limba engleză în cadrul unor multinaţionale.
La capitolul carieră: cei de la informatică îşi duc traiul într-o şi printr-o multinaţională, printre filologi avem o singură profesoară care profesează, restul şi-au abandonat meseria şi fac muncă de birou la multinaţionale şi companii interne, istoricii mulţi sunt şomeri, alţii s-au recalificat devenind asistenţi medicali, iar biochimiştii au devenit inspectori alimentari şi sanitari.
La întrebarea „Aţi reveni în Blaj?” s-a răspuns cu: a) „Da, dacă aş avea salariul de la multinaţională”, b) „Da, în vacanţă şi cât timp îmi trăiesc părinţii”, c) „Nu, Doamne fereşte.”
Din rubrica discursuri memorabile: un tip înalt, slab, îmbrăcat în cămaşă roz, deschisă la gât, pantaloni albi de in, pantofi de piele fără şosete, cu un pahar de şampanie în mână, închinând în timpul elogiului propriei persoane: „În 10 ani am realizat că n-am realizat nimic.”
La sfârşit s-a ţinut un moment de reculegere pentru cei trei profesori care nu mai erau printre noi: cel de istorie, cel de literatură universală, cel de matematică. S-a propus ca o parte din flori să fie duse la cimitir şi depuse pe mormintele lor. Cineva a propus şi ca cele două ore rămase până la masa la restaurant să fie ocupate cu o bere pe terasă. La cimitir cu flori au mers doi: un organizator şi diriga. Restul la crâşmă.
La restaurant, s-a mâncat, s-a băut şi s-au continuat poveştile despre multinaţionale, condiţia oraşului mic, traiul cu puţin şi dilemele alegerilor ce ne bântuiesc.
La opt seara am luat-o agale, pe jos înspre casă, pe drum realizând că: a) nu am copii, b) nu lucrez la o multinaţională, c) locuiesc în Blaj. Mă aştepta acasă cel mai liniştit şi bun … somn, ca al unui copil. Sau ca să o citez pe mama: „somnul omului fără griji şi fără gânduri”.
O, tinereţe ingrată!