Când m-am mutat la sfârşitul clasei a II-a din Pănade la şcoala din Blaj, noii mei colegi de clasă au presupus că sunt ţigană fiindcă înaintea mea, în clasă cu ei a mai fost o Maria care era ţigană. Aveau 8 ani.
În faţa blocului unde mi-am petrecut copilăria de lunea până vinerea în timpul perioadelor şcolare, weekend-urile la Pănade, mă jucam cu Ana şi Diana, etnie romă, plecate acum de mulţi ani în Spania. Aceiaşi colegi din clasa a II-a, în a VII-a mi-au mirosit părul dat cu petrol împotriva păduchilor, pârându-mă doamnei profesoare de fizică de la prima oră, profesoară care mi-a cerut să stau în picioare lângă teracotă „ca să nu se ia”, recomandându-mi să îmi fac alţi prieteni de joacă la bloc sau ca în „anumite zile” să nu mai vin la şcoală. De lângă teracotă, cu faţa roşie de căldură şi nu numai, am lăsat capul jos pentru câteva minute. Îndeajuns cât să-mi treacă prin faţa ochilor secvenţele din seara trecută, jucând ascunsa prin subsolurile şi grădiniţele din jurul blocului meu şi al blocului 19 (blocul 19 era/este recunoscut ca fiind populat în majoritate de etnia romă a Blajului). Fără să vreau, am izbucnit în râs, m-am desprins de lângă teracotă şi am făcut cei trei metri care mă despărţeau de locul din banca mea. Când m-am pus jos, mi-am ridicat capul uitându-mă spre profesoară de fizică: “Doamna profesoară, să nu vă supăraţi, dar eu am venit la şcoală, nu să mă încălzesc.” Doamna profesoară nu ştiu câţi ani avea, colegii mei aveau 13.
La un seminar de sociologie la facultate, pe tema minorităţilor, colegii propuneau următoarele privind etnia romă: muncă forţată, să li se taie toate ajutoarele de la stat, un control al naşterilor, excursii în Siberia. A trebuit să intervină domnul profesor, întrebându-ne câţi dintre noi au avut de-a face cu ţiganii, spunându-ne să lăsăm la o parte faptul că le-am dat vreodată bani, haine, mâncare sau am fost furaţi. Dintr-o grupă de 25, 2 au ridicat mâinile. Profesorul a tăcut, a lăsat capul jos şi îndreptându-se spre uşă ne-a spus: “Mi-e frică de voi, de voi ca viitori oameni de presă ce ar trebui să fiţi în patru ani. Mi-e chiar frică de voi.” Aveam 20 de ani.
În Blaj cunoştinţele şi amicii mei, vânzători de produse electro-casnice, moderator emisiune radio, medic urgenţă, judecător civile, bibliotecar, profesor informatică, viticultori, muncitori fabrică vin şi mi se plâng ce au mai făcut ţiganii mei (sintagma am folosit-o prima dată în discuţiile cu ei când mă refeream la comunităţile unde lucram Gârbova, Veseuş, Şard): ba că au furat un laptop din magazin, ba că dau telefoane la radio şi cer manele, ba că vin beţi căutând un pat unde să doarmă la urgenţă sau cu câte un topor înfipt în umăr şi cu încă cinci cu gura mare pe lângă, fiecare încercând să explice ce şi cum s-a întâmplat şi toţi în acelaşi timp, ba că fac circ la judecătorie, ba că nu învaţă nimic la şcoală, ba că nu vor să lucreze chiar dacă li se oferă de lucru, ba că fură piese din fabrică şi îi dau nemţii afară.
Cunoştinţele şi amicii mei au toţi peste 30 de ani.
Mă doare gâtul încercând să le spun că aşa o fi, dar că nu sunt toţi aşa, că ştiu eu sigur, că am văzut cu ochii mei. Dar nu mă crede nimeni. Ceea ce aud de la unul, de la altul sau ceea ce li s-a întâmplat o dată este luat ca realitate definitivă şi nici o instanţă nu ar putea să le demonstreze contrariul.
E frica, frica de necunoscut, frica de a îndrăzni să îţi demonstrezi că ceea ce auzi în stânga şi în dreapta s-ar putea să nu fie adevărat, frica de a te îndoi de ce auzi peste tot, frica de a înota contra curentului, frica de cerceta şi doar apoi crede.
Pe lângă acestea, am şi eu frica mea: că imaginarul generat de frică devine realitate, iar realitatea rămâne o posibilitate pe care îşi permit mulţi să o ignore (parafrazându-l pe domnul Cohen).