Sâmbătă am avut autobuz la 11.15 minute din Blaj. Pe la 12 fără 5 am îndrăznit să-l întreb pe şofer dacă ştie unde se schimbă garda. S-a cam speriat, eram singura rămasă în autobuz şi a presupus că merg înspre autogară. A tras pe dreapta: „Fugi repede înapoi ş-apoi fă stânga.” Înfăşcat rucsacul şi pe un fundal de „Prezentaţi arm!”, tropot de cai şi aplauze, am ajuns. Erau gata schimbaţi deja. Am văzut că mulţimea se mişcă înspre altă direcţie. Gâfâiam şi nu puteam cere explicaţii pe un ton normal, aşa că am apucat să fac două poze cu poarta şi m-am luat după ei. Erau şi mai mulţi acolo. Toţi se uitau în jos. Printre „scuze”, „mă scuzaţi”, „pardon” le-am văzut şi eu: trei tunuri, flancate de peruci albe, cu cizme negre lustruite şi puşti în mână. Neintenţionat, am imitat-o pe fetiţa din faţa mea: „Oaa!” când s-a tras cu tunul. Tunurile. Din trei, eu am auzit două.
M-am dat zece paşi mai în spate de locul unde am scos „oaa”-ul şi m-am aşezat pe iarbă între două scaune pentru a avea ceva umbră. După o sincronizare cu „domnul de la butoane”, o pălărie pe cap, o lingură de lemn (nu pe mărimea dorită) în mână  şi cu soarele în spatele lui, domnul Mircea Dinescu şi-a început stufatul alcătuit din vin, usturoi, ceapă, carne şi poezii de amor cântato-recitate femeilor trecute, trecute doar prin secolul trecut. După ceva muncă depusă ne-a invitat să gustăm. Le-am lăsat pe doamnele din secolul trecut să aibă prioritate. Stufatul era puţin, iar gurile multe. Aş fi vrut să cer lingura aceea, numa bună de mestecat în dulceaţă.
M-am retras mai încolo, mi-am întins haina pe iarbă, mi-am pus sub cap o foaie de ziar şi mi-am deschis cartea pe care o aveam în rucsac şi care vineri mi-a ajuns şi am reuşit să o scot de la poştă: Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Pe când tocmai înţepenisem bine în iarbă citind şi eram pe deplin conştientă că orice mişcare aş face, stânga sau dreapta, mă va durea, o perucă albă, căreia iniţial i-am zărit doar cizmele, apoi ochii, s-a apropiat şi mi-a şoptit: „În mod normal nu ai voie să stai pe iarbă, dar acum că-i festivalul asta cu Dilema…numa să nu-ţi spună careva ceva”. De şoc, mirare, sperietură, puţină ruşine şi înţepenită, nu i-am spus nimic, nici mulţumesc. Şi-a reluat imediat locul în post. Perucile albe erau tinere. Unele. M-am îndepărtat. „Dacă haina face pe om…dar părul?”
Pe când m-am întors la locul stufatului, am mai găsit nişte voci pe băncile de lângă, ce inhalau rămăşiţele mirosului de ceapă călită, usturoi, carne şi vin, condimentate acum cu discuţii întrebare-răspuns. Am zărit ceva reportofoane şi microfoane şi fiind o fire sperioasă şi timidă, am mărit pasul. M-am oprit să-mi iau o apă şi să admir căruţele, una cu fân, de lângă standul cu băuturi. Nişte voci la microfon se auzeau venind ca dintr-o pivniţă. M-am condus după ele şi am ajuns la discuţia deja începută cu domnul Sever Voinescu. Mi-am luat rucsacul, l-am pus pe o treaptă, m-am aşezat pe el şi am ascultat. Între ziduri de cărămizi, cu şi despre cărţi, numai plăceri.
Ne-au invitat apoi în Sala Unirii. Am găsit-o luându-mă după ceilalţi care se îndreptau într-acolo. La intrare m-am şters bine pe picioare, poate obicei prost dar bine înrădăcinat în mine de buni „Şterge-te pe piciore, că nu intri-n grajd!” Cred că am petrecut mai mult timp uitându-mă pe pereţii acelei săli decât la ceea ce ni se prezenta, ghidul turistic al judeţului Alba. Auzeam deja mai multe voci decât erau în faţă pe fotolii şi se discuta despre generaţii şi schimbul între generaţii. În acustica acelei încăperi vocile de pe pereţi s-au implicat şi ele în discuţie. M-am simţit mică, ineficientă şi de vină pentru tot ce s-a pierdut în schimbul dintre generatii, începând din 1920 încoace.
Îmi trebuia aer. Am ieşit afară. „Eu nu mai intru în sală! Nici cu forţa, nici cu vorba.” Am mai stat uitându-mă în stânga şi în dreapta. Nimeni. Şi înspre praful ce s-a depus pe papucii mei. Am ridicat apoi capul şi, sunt convinsă că dacă era cineva acolo care să mă fi privit atunci, ar fi spus că aveam privirea unui om care a elucidat ceva şi ştie ce are de făcut. Am decretat: „Mi-e foame!”
După un ceai asezonat cu spagheti m-am întors la festival. Am găsit nişte standuri cu diverse produse: de la lumânări şi săpunuri, la jurnale personalizate şi ceasuri cu lanţ ce se poartă la gât şi au forme rotunde, de maşini de epocă sau delfini. Am optat pentru două lumânări rotunde, una verde şi una mov (pe care buni când le-a văzut a spus că-s „gloabe de Crăciun” şi că le pune-n pom la iarnă), un săpun cu aromă de busuioc şi liliac (aprobat de buni) şi un ceas cu lanţ ce se poartă la gât, ceas ce se pare că semăna cam mult cu al lui moşu: „De ce i-ai luat ceasul lu moşu-tău? Du-te pune-i-l la loc.”
Pe un frig ce se lăsase deja şi întrebându-mă de ce mi-am mai luat rucsacul dacă nu mi-am băgat o haină mai ca lumea în el, m-am uitat la filmul lui Cristi Puiu. Mi-a venit mijlocul de transport exact la finalul filmului şi am plecat înspre casă.
Se făceau deja aproape 12 ore de festival Dilema, 12 ore de Alba-Iulia, 12 ore în cetate, 12 ore de plăceri. Atât mi-am putut permite. Altădată la mai multe.

PS: Altădată este 30 august – 1 septembrie 2013, ediţia a II-a a Festivalului Dilema veche

http://festival.dilemaveche.ro/