Ren*, caracterizare

Cunosc un ren. Renii, în general, nu sunt considerați animale domestice. Al meu este unul semidomesticit: trăiește printre oameni, dar nu la casa vreunuia sau pe străzi, ci semi-instituționalizat, în grija statului. O grijă minimală a statului, care în afară de acoperiș și puțină iarbă, nu-i oferă altceva, renul neavând parte de un tratament diferențiat față de o oaie, în ciuda prestanței și a coarnelor mari, impunătoare. Ajuns pe aceste meleaguri calde și cețoase la inițiativa statului care odată ce l-a ademenit în ograda sa, a uitat de el, renul s-a adaptat la condițiile din jur fără a da cu coarnele de toți pereții. I-au pus grilaje din timp.
Aducerea unui ren printre noi, deși menționată public, nu a fost un eveniment ce să strângă mulțimi de curioși sau binevoitori, comisii de întâmpinare sau ONG-uri de protecția animalelor rare, atipice zonei Târnavelor. Crăciunul trecuse, dezinteresul în floare, miserupismul la rang de valoare națională. Atent observator, am descoperit prezența inedită, după mai bine de o jumătate de an când a venit în socializare.
Renii trăiesc în turme și sunt animale sociabile. Cel invocat aici, nu face excepție: este sociabil, dorindu-și integrarea în turma de oi ce predomină pe aceste meleaguri de podiș. El a făcut primul pas, printr-un dans nordic specific ținuturilor sale, în semn de salut. Așa l-am interpretat atunci, ca pe un salut. Astăzi știu că dansul era și a rămas pentru el, un mod de a-și ostoi dorul de meleagurile de acasă, de lungile nopți arctice cu somnul lor de voie, de aurora boreală, de turma lui și de zăpadă.
Renii, ideal programați pentru viața în ținuturile nordice, în condiții ostile și reci, iubesc iarna. Astfel că renului meu, în primă fază, răceala betonului și inexpresivitatea inelelor de fier ce împresurau ocolul din mica Romă, i-au trezit reminiscențele unui confort. Până la prima iarnă: statul dă căldură, 23 de grade în ocol pentru oi. Căldura îi provoacă renului dureri de cap și stări de vomă. Îndură și visează cu geamul deschis. Vizează la transhumanță, la 5000 km depărtare, săpând prin zăpadă cu copita și dând cu botul de delicatese ca licheni.
Animal de transport, renul cară de toate: probleme de turmă, probleme de oi, probleme de cap, probleme de suflet, probleme autoinduse, probleme fabricate. Cară km de probleme, deși în regulament scrie că doar 7 are voie. Îi plac plimbările, se înhamă benevol. Unde e de cărat, tras sau transportat, hop! și el își pune spinarea la bătaie. Conform statisticii, renul atinge 12-15 ani în serviciu, excepțional 20. Pe tărâmuri blăjene, anul acesta, va împlini 5.
Natural, renul meu a avut o blană închisă la culoare, așa cum în mod normal o au renii vara, un brun închis spre negru, pentru ca iarna să bată în alb. A luat o decizie riscantă primăvara trecută când a ales ca blana să-i fie deschisă la culoare și să nu și-o mai schimbe, motivând că nu merită efortul, conștient fiind că vara nu-i ca iarna, iar ierni la care visează, nu o să prindă vreodată prin zonă. Decizia pur emoțională a meritat: renului meu îi stă bine cu blana deschisă, ușor de întreținut și adaptabilă oricărui sezon.
În pofida camuflării, vopsirii blănii și a bunelor intenții, renul iasă în evidență. Din cauza oilor, a staturii și a coarnelor. Dacă ar fi printre căprioare, n-ar ieși așa dramatic în evidență. Dar chiar și acolo, la reni și femelele și masculii au coarne. Printre oile de pe Târnavă, își folosește lumina ultravioletă pe care este capabil să o distingă, pentru scopuri nobile: identificarea fetei morgana și a altor iluzii 3D.
Dușmanii naturali ai renului sunt lupul, linxul, ursul polar, jderul. În ținuturile noastre molcome, nu întâlnim așa ceva. Predomină boii, măgarii, berbecii, motanii, taurii mai rar, iar lupul jigărit pe care renul l-a adoptat prin preajmă, se visează și comportă ca un câine vagabond. O adevărată plagă pentru ren sunt ectoparaziții ca țânțarii, fapt demonstrat la ultima incursiune a renului în pădurea din apropiere. Nu-i plac nici muștele, șoarecii sau praful, deretincându-și prin ocol în fiecare marți. Dușmanul din umbră rămâne însă statul.
Renii sunt cunoscuți pentru compania și aportul pe care i le oferă lui Moș Crăciun în seara cu pricina, la sfârșit de an. Cum nici subsemnatul, nici renul despre care vorbește nu sunt adepții legendelor urbane, legendelor din veacuri imemoriale, legendelor de la lupoaică sau legendelor duminicale din piață, Moș Crăciun, badea Nicolae și tanti Țața trec pe lângă noi. Un Vasile și niște pereți care vorbesc, sunt destui.
Două aspecte m-au pus să-mi reanalizez afirmația privind vreo legătură între renul meu și turma de reni a lui Moș Crăciun sau orice afiliere a renului de pe Târnavă cu sărbătoarea păgână din decembrie. Știam de un ren din ținuturile Laponiei, Rudolf cu nas veșnic roșu. Nu mare mi-a fost surpriza să descopăr că vara la soare pielea renului meu rămâne roșie, veșnic roșie. Am ignorat faptul, trecându-l la coincidențe. O experiență personală mi-a arătat și celălalt aspect: căzută în gaura iepurelui și afundându-mă tot mai mult, renul meu și el în gaură, dar la un nivel superior, îmi trimite mâncare, îmi dă apă, mă avertizează la căderea unui bulgăre de pământ de sus, mă încălzește cu povești despre blockbuster-uri, îmi dă cărți de specialitate în săpătură pe întuneric susținându-mi iluzia unei evadări. Defect profesional? Nu cred. Optimismul renului meu vine dinăuntrul lui, din ținuturi unde, deși întuneric și noapte șase luni, el nu se rătăcește niciodată, ghidat de o luminiță interioară, naturală, vie, ce insuflă speranță. Când i se va găta luminița, nici Moș Crăciun nu va mai găsi drumul.

*Personajul și descrierea sunt pură ficțiune. Orice asemănare cu persoane, animale cunoscute sau ireale, este pur intenționată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.