Era albastră. Atât mi-a plăcut, culoarea. Că era făcută de nuștiucine, cu motor de nuștiuce, puțin mă interesa. Mi-o puteam permite. Și asta mi-a plăcut. Aveam fantezii cu una mică, dodoloață, britanică. În altă viață, mi-aș fi permis-o pe aceea. Atunci, astăzi și acum, cea albastră.
Nu am ales-o eu. Mi s-a spus că e bună pentru mine și îmi îndeplinește nevoile. Cele emoționale nu, căci atunci jeleam după una pe două roți, roșie ca mașinile de pompieri, furată cu o seară înainte. O jelesc și acum, căci prima iubire pe roți nu se uită niciodată. Și nu se înlocuiește.
S-ar putea ca ea să mă fi ales pe mine. Astăzi asta cred. Atunci mi-era indiferent. Avea patru roți, mergea când roteam cheia în contact. Atât mă interesa.
Nu am fost încântată când am bătut palma, când am semnat contractul, când mi-a venit certificatul ei pe numele meu. Nu m-am simțit nicicum. Auzisem povești cum ar trebui să mă simt: mândră, independentă, liberă și să dau de băut tuturor. Mda… speriată, îngrijorată și fără vin la-ndemână. Ce fac cu ea? Unde o țin? O să conduc? Pe ce-am dat banii? E mare. (Nu e.) E ciudată. (E.) E albastră.
Singura tresărire a venit când am aflat că un prieten își cumpărase mașină în aceeași zi, cam la aceeași oră cu mine. Prima și la el.
Nu a fost nimic între noi la început. Nici o relație, nici o emoție. Aveam în comun primele trei litere ale aceluiași nume. Nu am pornit-o cu stângul. N-am pornit-o deloc. Ajunsă acasă, am dat-o în primire altcuiva. Cuiva care o aprecia, se arăta încântat de ea, de sunetele ei, de mișcările și mărimile ei. Și de culoare. Avea unde să o țină și întrețină și părea sincer entuziasmat. Stăpâna s-a ținut la distanță.
Primul drum l-am făcut împreună la Sighișoara. A trebuit, nu că am vrut, dar n-am avut de ales. Pe o ploaie urâtă, am bifat toate gropile și gurile de canal din Mediaș. S-a comportat exemplar, cuminte, fără gălăgie, fără bătăi de cap. Eu, în afară de a-mi ține emoțiile în frâu și a-i asculta motorul ca să știu ce-mi cere, ce vrea de la mine, n-am făcut nimic. Am avut și un iepuraș gri, american în față cu care s-a înțeles de minune și după care s-a ținut până la destinație.
Apoi pauză. Am redat-o entuziasmatului care, odată la două săptămâni mi-o aducea în fața blocului spălată, curată, de un albastru lucitor, în speranța înfiripării a ceva între noi. După două ore și 14 km i-o returnam. ”E ok, merge.” Rece. Calculată. Albastră.
Într-o luni mi s-a propus să fac cu ea 2500 de km. Joia am fost de acord, cu condiția să nu conduc eu. Sâmbăta am plecat. Cu o lună înainte a fost la mecanic. A căutat-o în gură, la inimă și de STD. Două frâne, filtre și ulei. ITP-ul bifat. Verificată, curată și albastră.
Am fost copilot. Stânga, dreapta, cu harta rutieră a Europei în mână. GPS-ul am hotărăt că e pentru dependenți și că-mi jignește mașina fiindcă ea nu primește ordine de la nimeni. N-am bănuit cât adevăr tocmai grăisem…
I-a plăcut autostrada noastră, i-au plăcut drumurile expres ale bulgarilor și cele județene ale lor, autostrada grecească, i-a plăcut feribotul, i-a plăcut drumul îngust de pe insulă, mărginit de munte pe-o parte și de mare pe cealaltă parte, i-a plăcut și panta abruptă cu drum pietruit pe lângă platani vechi de secole, i-a plăcut praful inhalat și instalat prin toate cotloanele ei, nisipul de pe covorașe și petele de cremă UVB, pălăriile de paie și ochelarii de soare, costumele de baie ude și hainele aruncate de-a valma în ea… Până la destinație, prima zi de concediu, după ora prânzului. De atunci nu i-a mai plăcut.
Întâi, mi s-a părut că am auzit ceva, că a lovit ceva sau c-a sărit ceva. Apoi cerea să fie turată mai mult, apoi a murit motorul, apoi s-a blocat direcția, apoi au început alarmele pe bord: ulei, pompe, direcție, alte pericole. Apoi gata, a cedat. Nu mai voia nimic. Kaput. Forțată, scotea sunete pe care nu i le auzisem până atunci. Fiind în pantă, am coborât-o în portul mic. Acolo pe platforma de ciment, la soare a rămas. Ne învârteam în jurul ei ca două cucuvele la o înmormântare. Ce să-i facem, ce să-i facem? Din ochi și cu mintea i-am făcut orice, dar fără reacție. Mi-am invocat dreptul de stăpână și am dat veto la încercarea de a o forța să mai facă 16 km în halul în care era, până în portul principal unde să depistăm un mecanic. No way, Jose! Am zis ”pas” și la ideea de a o remorca, trasă de altă mașină până în port. ”Nu. Asta seară, mă interesez și caut un mecanic pe care să îl aduc mâine la ea să o vadă. Dacă el la o primă inspecție, crede că poate face km până la un service, bine, o duc. Dacă nu, sus pe platformă.” Concediul tocmai începuse.
Am lăsat-o în soare, singură în micul port. Nu aveam de gând să dorm lângă ea, deși îmi trecuse prin minte. Am mers la o baie în mare, în spatele ei, la câțiva zeci de metri, cu niște bolovani între noi. Plajă am făcut analizând diversele scenarii economico-financiar-emoționale: îmi ajung banii?… dacă nu-mi ajung, cui cer împrumut?… cu ce mă-ntorc?… alternator, bujie, cât pot fi?… sevice auto au pe insulă?… piese de schimb la îndemână sau trebuie să aștept feribotul?… mecanic există?… serios, acuma, ce Ți-am făcut?… ia foc locomotiva, cea mai scurtă zi din an e cea mai lungă, pensiunea devine grajd… nu Te poți abține, așa-i?…
A doua zi dimineața. Există mecanic pe insulă. Există și service auto. Ocupați până peste cap amândoi. Ar mai fi un mecanic. Doarme la ora 11. Să nu-l trezim. Mecanicul de la service nu poate veni decât după ora patru după-masă. Facă-se voia lui. El a înțeles că mașina e în portul principal. O, nu! Discuțiile se poartă telefonic, printr-un intermediar, grecul Alexandru de la hotel. Eu cu el fața-n față în engleză, el cu ei la telefon în grecește. Mecanicii auto nu vorbesc engleza. ”Relax, Maria!” îmi spune grecul Alexandru și mă îndeamnă să plec la baie că n-am ce învârti pe acolo până la ora patru. ”Relax, Maria!” și-mi dă cartea de vizită să-l sun în caz de… Citesc numele de pe cartea de vizită. Pe Alexandru îl cheamă Christos.
În drum spre mașină, pe pantă la vale, din dreapta mea, când trec pe lângă niște arbuști, rage un măgar. Îl înțeleg, așa mă simt și eu.
Cheia în contact, capota ridicată, motorul pornit trepideaza ca și când ar vrea s-o rupă la vale și să plece, să-și ia lumea-n cap de unul singur. Cucuvelele se uită la el. Un cablu de cauciuc pare nelalocul lui, sărit din ceva. Hm… înfipt la loc, minune! Nu mai trepidează, nu mai vrea să fugă nicăieri și să-și ia lumea în cap. Stă cuminte sub capotă și turuie frumos muzica știută. O tură mică de port, pe platforma de ciment. E ca nouă. Sună frumos. Fug iute și-i spun lui Christos ce s-a întâmplat. Zâmbește și-mi spune că am mecanic. Eu îi zic că un somn și o noapte bună te fac să privești lucrurile din altă perspectivă. Mormăie în barbă. Îl rog să-l sune pe mecanicul de la service că într-o jumătate de oră ajung la el. La mine minunile nu țin. Un grec ars de soare și murdar, cu o salopetă plină de ulei, apare. Dă-i cu engleza, el grecește. Dă-i cu româna, el grecește. Pornește motorul. Ascultă. Cablu scos de la locul lui. Aha! Aduce un patent și două garnituri. Prinde cablu. Nu vrea banii. Minunile nu se plătesc. Insist fiindcă știu că serviciile și telefoanele se plătesc. ”Mulțam fain. Bye!”
A bătut drumurile insulei pietruite și în pantă încă patru zile, fără un pâst!, miau! sau au!. A făcut restul de km înapoi fără să dea un semn că i s-ar fi petrecut ceva sau ar fi incomodat-o la un moment dat ceva. Ajunsă în curtea mecanicului meu, verificată și pusă la calculator, n-are nimic, e funcționabilă, e în stare perfectă. Da, niște garnituri de la un cablu de alimentare s-au uzat, cablul a sărit din loc și nu se mai alimenta motorul. Dar n-are nimic, e perfect funcționabilă. E albastră.
E ca stâpâna ei, iar din botezul prin care tocmai a trecut și-a câștigat numele. Doamnelor și domnilor, Samothraki!