Dragă mamă,

În Spania îmi merge bine. M-am mutat recent într-o clădire tipic iberică: impozantă, de piatră, cu atât de multe camere încât nici n-am apucat să dorm în toate, cu geamuri înalte, pe pervazul cărora mai fac câte un popas păsările şi-mi lasă amintire câte-o amprentă. Dacă-i proaspătă, o scot cu dosul cămăşii înmuiate-n scuipat. Dacă-i mai veche, trebuie s-o raşchetez mai întâi cu unghia, apoi puţină cămaşă cu scuipat.
E cald aici, mamă, tare cald. Noroc cu zidurile de piatră că emană răcoare. Mă mai lipesc de ele şi-mi întind braţele de-a lungul lor ca şi când le-aş îmbrăţişa. Atunci mă gândesc la cât de bătrâne or fi, la câte ştiu, la câte or fi văzut, la câte or fi asistat, la câte or fi simţit, la câte gânduri or fi alinat cu tăcerea lor. Cam ca tine, mamă.
Ziua începe devreme, nu apuc să lenevesc mult după răsăritul soarelui. E o clădire mare, după cum ţi-am spus, greu de întreţinut. Nu mă plictisesc, că administratorii ne tot mută cu lucrul: săptămâna trecută am făcut mâncare la bucătărie, cealaltă am fost prin grădină la plivit, mai demult am spălat rufele, am măturat prin curte. Exact toate lucrurile pe care mă puneai să le fac de mică şi în faţa cărora mă fofilam permanent, motivând că-s prea tânără, că nu ştiu, că am timp să cresc, că n-am chef, că-s supărată fiindcă soarele-i prea sus sau prea jos, că-i prea cald sau prea frig. Să mă vezi acum… Ce bine că nu mă vezi acum!
Nopţile le aştept cu drag. Pe acelea în care nu pic de oboseală. După ce mreaja somnului pune stăpânire pe colţul acesta de lume şi generoasă împarte după merit vise sau coşmaruri, eu reuşesc cumva şi o fentez, mamă, şi atunci mă scufund în copilărie. Îmi revizitez toate serbările de la grădiniţă şi clasele primare. Toate poeziile pe care cu greu le-am reţinut atunci, acum le pot recita fără să uit vreun vers. Văd şi cu ce eram îmbrăcată, cămaşă cu cravata de şoim al patriei, apoi de pionier, apoi cu orice găseam la îndemână în primul raft de sus din dulap.
Cred că îmbătrânesc, mamă. Râdeam eu de bunica şi de poveştile ei obsedante şi repetitive, pe care mi le zicea la nesfârşit ori de câte ori erau declanşate de gândul că a fost şi ea odată fată. Erau aceleaşi poveşti, repetate cuvânt cu cuvânt, punându-mi nervii şi răbdarea de copil la grea încercare. Am ajuns ca ea mamă: îmi repet poveştile cu poezii şi cântece de grădiniţă, le retrăiesc scenă cu scenă, cuvânt cu cuvânt, intonaţie cu intonaţie, emoţie cu emoţie. Am început să şi plagiez din poveştile ei, încât nu mai ştiu exact ce-am recitat eu pe scena casei de cultură la cinci ani, timid la microfon şi ce mi-a recitat bunica la infinit, şezând sub frăgar, hodinindu-se după un rând de cururuz săpat sau în timp ce mă spăla pe cap cu apă de ploaie în vana de tablă. Singura diferenţă e că buni le rostea oricui îi dădea o ureche de-mprumut şi ziua-n amiaza mare. Eu nu îndrăznesc să le fac publice nici măcar zidurilor, ci aştept nopţile în care joc ascunsa cu somnul şi nu cedez ofertei lui de-a cumpăra la reducere vise sau coşmaruri. Nici măcar nu îndrăznesc să le murmur, ci îmi las ochii deschişi, fixaţi într-un punct imaginar de deasupra mea, într-o piatră din zid ce-şi schimbă marginile şi coloritul pe măsură ce poeziile şi cântecele primordiale îşi iau bilet cu ordinea de intrare în spectacolul nocturn al gândurilor.
Mamă, poate ţi-ai dat seama şi cred că te bucuri, dar eu m-am speriat într-o zi când trecând pe lângă o uşă ce avea de-a lungul pe mijloc un geam, am zărit-o pe buni uitându-se la mine. O fi venit buni în Spania şi nu mi-a spus? N-oi fi fost eu nepoata ei favorită la câte bătăi de cap i-am dat, dar drumul dintre câmpiile mănoase, liniştite şi verzi până la cea iberică e cam lung, costisitor şi improbabil. Aşa că am îndrăznit să privesc mai bine imaginea ce se reflecta. Părul de-o culoare nedefinită a lui buni, ochii ei mici, închişi la culoare, acelaşi zâmbet strâmb în colţul gurii stânga, gâtul subţire şi lung, brăzdat de linii dintre care unele subţiri, altele mai pronunţate, un nas ce-ar fi stat mult mai bine pe faţa unei fete de boier decât încadrând obrajii de ţărancă. Era buni în varianta puţin mai tânără decât mi-o aminteam eu ultima dată când i-am pupat chipul cu obrajii reci ca cimentul şi mâinile împreunate, legate cu batista ei de duminică cu iz de busuioc şi mentă. Am dat să pup imaginea lipindu-mi nasul de geamul rece. Nu mirosea a busuioc. Nici a mentă. Am făcut un pas înapoi şi m-am uitat din nou. Mă privea buni.
Mamă, nu am visat, nici nu mi-am închipuit, nici nu ştiu când, cum şi de ce mi s-a întâmplat, dar m-am transformat în buni.
Mamă, pe mine de ce nu m-a întrebat cineva vreodată cu cine vreau să seamăn? Mamă, când mi-a încărunţit părul? Mamă, tu te-ai născut cu părul alb?
Să ştii că nu o să stau liniştită până nu primesc răspuns de la tine. Ţi-aş aştepta scrisoarea, dar eşti departe, nu ştiu cât ar dura, nici dacă ai hârtie sau cu ce scrie. Aşa că îţi propun un rendez-vous: să vii, mamă, până la mine, să-mi faci o vizită într-una din nopţile în care joc eu ascunsa cu somnul şi-l fentez refuzându-i oferta la reducere cu vise şi coşmaruri. Te aştept, mamă! Te aştept, pe seară! Să nu întârzii!

PS: adresa e camera 27, penitenciar, Spania

A ta fiică,
Maria

Scrisă la tema Carte poştală în cadrul ediţiei a II-a Liter-Art, penitenciarul Aiud, 17-21 iunie 2013