”Niciodată, dar niciodată nu arătați ceea ce scrieți mamei, fratelui, iubitului, familiei în general. Nu așteptaț de la ei feedback și nu vă puneți în situații jenante. Nu vă faceți viața grea. Scrieți, scrieți și scrieți în continuare. Persoane necunoscute vă vor da feedback-ul necesar îmbunătățirii, nu familia. Familia nici nu ar trebui să știe cu ce vă ocupați.” Erau cuvintele auzite la finalul unui atelier de scriere creativă, anul trecut în vară. Urechilor mele le-a fost greu să le audă, stomacului să le digere, sufletul a muțit. Ideea de scris undercover în sânul familiei, incognito, activitate ilegală, avea răsunet.
Îi scriu lu’ mama. Țin un pachet de post-it pe frigider din care rup regulat câte o filă. „N-am plătit gazu”, „Te-a căutat tanti Manta”, „Am plecat lela”, „Ți-a sunat telefonul”, „Am plecat în oraș”, „N-am dat citirea lu’ Bobi”, „Nu mai avem pită”.
Ultima dată când am scris pentru mama, eram în I-IV. O foaie de carton îndoită în două, felicitarea de 8 martie. Am scris pe copertă lat și mare cât degetul meu mic: La mulți ani! și 8 MARTIE, apoi le-am decorat cu mult sclipici de la un glob spart și măcinat. Înăuntru am scris o poezie dedicată cățelului meu. Asta am înțeles din îndemnul învățătoarei: ”Înăuntru, să scrieți ceva frumos.” N-a menționat pentru cine. Am aflat după, când ”răul” era făcut, felicitarea gata, încă un glob nu merita sacrificat, 8 martie după colț. Atunci, de după genele celor două femei din viața mea, am primit priviri lungi, dubitative. Dar mândria la reușita unei rime, nu mi-a luat-o nimeni.
Lu’ tata nu i-am scris nimic. Cu tata n-am folosit cuvinte multe niciodată. Nu că era primitiv sau incult sau ”bețiv ordinar” sau că n-aveam ce povesti. Dar cu tata lucrurile au fost simple: știam cum stăm, știam cum suntem, știam cum ne simțim. El era tata. Eu, ”copila lu’ tata”. Nu erau dubii, priviri lungi de după gene, mustrări de sub mustață, scărpinări în barbă. Cu tata aveam alt limbaj, alte căi. Indiferent la ce oră venea acasă, pe un drum sau pe cărări, motivele pentru care alegea să facă asta, dacă aveam chef de-un remi, de-o șeptică americană, de-un pocher, tata nu mă refuza. Deși a doua zi se trezea la cinci să meargă la serviciu sau se trezea împulăit de mama sau într-o tăcerea tăioasă pentru că restul familiei refuza să vorbească cu el. Căutam prilej de vorbă și numa ca să stabilim revanșa. N-am mai jucat remi, o șeptică, un pocher de 15 ani.
Beletristica am început-o în V-VIII. Atunci se numea ”compunere”. Îmi plăcea să scriu compuneri. Toate aveau ca subiect viața la Pănade, cu rațele mele, Athos, Porthos și Aramis, cu cățelul Lache, cu Eminescu berbecul, cu fetele lu’ Chiorean, cu iazul și cu coasta. Îmi plăcea să le scriu și-mi plăcea efectul citirii lor în fața clasei. Inițial intimidant, dar după primele două propoziții, mă simțeam ca un rege cu toți ochii ațintiți asupra mea. Mă gâdila, îi aveam în palmă. Senzația era un drog. Am citit una din compuneri acasă. Asta după ce venisem de la școală, după un episod orgiastico-literar. Ochiii de-o formă și-o culoare cu ai mei m-au privit, au dat din gene, buzele au grăit: ”No, ce-i chiar așa? Așa-i la țară, cum ai descris-o tu. Ce-s ăia așa de minunați, n-au mai auzit de găini și rațe? Atâta scofală…” Adio, rege! Bine ai revenit, Mărie!
Am început să țin jurnal tot în V-VIII. L-am ascuns de mama și frate-miu, de frică: dacă-l citesc, nu o să mai vorbească cu mine așa cum fac cu tata când e beat și a doua zi după. Apoi am început să-l scriu codat, cu multe abrevieri, cu cuvinte inventate, cu cuvinte în latină sau cu terminații în latină. Când primeam o bătaie de la frate-miu sau mama mă enerva, le făceam ”dedicații”. Scriam pe o foaia de hârtie tot ”ce-ți doresc eu ție, dulce …”. Apoi, mergeam în budă și le dădeam foc. Mirosul de hârtie arsă ce atinge rahatul încălzindu-l câteva secunde, îl mai am încă-n nări. Mă mir că n-am dat foc șurii.
Am scris cu dedicație. Am scris povești special pentru cineva. Pentru un el, pentru o ea. Pentru că era ziua lui, pentru că nu știam ce să-i cumpăr, pentru că atunci nu-l cunoșteam foarte bine, pentru că era septembrie. O poveste despre un om care face un drum, pornește într-o călătorie, iar călătoria își lasă urmele pe fața lui. Iar atunci când se întoarce acasă, pare foarte îmbătrânit, deși nu trecuseră decât câțiva ani. Familia, prietenii nu-l recunosc. Ei îmbătrâniseră la fel, doar că el avea acum un suflet imens câștigat pe drum, ce-i dădea pe dinafară și pe care ar fi vrut să-l împărtășească cu toți.
Pentru ea, am scris o poveste despre o iubire desfășurată pe fundalul unei melodii. Ea contempla să-și părăsească țara pentru a lui, Japonia pentru Polonia, o cultură pentru o alta, tot ce știa pentru tot ce nu știa. Nu știu dacă am ajutat-o, știu doar că atunci când a plecat, mi-a dat mie camera ei. Mi-a fost bârlog în timpuri grele.
Nu mă mai gâdil. Fac cârcei. Nu mai am pe nimeni în palmă. De abia mă țin pe picioare. Rar primesc feedback. Nu mai sunt rege, sunt liber-profesionist.
Și scriu, scriu în continuare.
Dedicații careva?