Începând de la jumătatea lui ianuarie şi până la sfârşitul lui aprilie la noi în familie se sărbătoresc zile de naştere. Majoritatea membrilor familiei mele, includ aici unchi şi mătuşi, sunt primăvărateci. Vreo doi sunt vărateci, iar doi sunt tomnateci, cărora mă adaug şi eu, ultima tomnatecă a neamului, cu ziua mea de naştere din noiembrie.
Indiferent în ce zi a săptămânii pică ziua de naştere, sărbătorirea ei se va face în duminica din săptămâna respectivă. Pentru că atunci ne strângem toţi sau sunt şanse mari să ne strângem toţi, pentru că duminica se iasă de la biserică şi se merge pe la neamuri, pentru că „duminica nu se lucră, ci se hodineşte” de la moşu’ citire. Aşadar, duminica la unchiul Traian. La unchiul Traian e locaţia obişnuită. Dar ne mai adunăm şi pe la unchiul Gheorghe, la „cabana” de lângă Târnavă – ceea ce iniţial a pornit ca o cabană, a ajuns într-un final un ditamai muzeul cu etaj, plin cu zestrea ţărănească a lui buni Victoria şi a altor femei de prin sat, obiecte adunate, semi-restaurate sau curăţate de mătuşa Mărie şi unchiul Gheorghe.
Chiar dacă nu ştim întotdeauna câţi vom fi, se ia în considerare câţi putem fi dacă ar veni toţi şi astfel se fac porţile de mâncare. Mâncarea e grătar cu cartofi, urmat de prăjituri de casă sau tort, udate cu vin pentru toată lumea şi vişinată pentru femei. Se bea, se mânâncă şi se spun poveşti. Poveşti adevărate. Vârsta participanţilor se întinde de la 30 de ani la 88 de ani. Poveştile însă le spun cei care au vârsta undeva la jumătatea dintre 30 şi 88. Ei sunt cei care acaparează discuţia, vorbesc tare, râd zgomotos şi mănâncă mult. Cei care au 30 şi 88 de ani sunt tăcuţii grupului. Un pic timizi în manifestări, poate chiar ruşinaţi, ei stau şi ascultă. Mai ciugulesc ceva din farfurie, mai sorb dintr-un pahar de vin/vişinată, mai mormăiesc câte un „hmm” şi-un „aha” la momentul oportun … ştiu sigur că şi moţăiesc din când în când şi că astfel de evenimente le merg la suflet, liniştindu-le avântul tânăr şi zbuciumat şi prelungindu-i suflul celui ridat, adus de spate şi cu urmele unei vieţi lungi, grele, „cu tot ce a dat Dumnezeu” adânc brăzdate pe faţă.
În martie, la o astfel de masă, mi s-a şoptit un secret de-al vieţii, dacă nu chiar marele secret al vieţii. Simţind cum alunec pe panta somnului dulce insulfat/indus de căldura sobei de lângă, alintat de râsetele şi vocile unchilor şi mătuşilor pe care îi auzeam în surdină pe măsură ce pleopele-mi cădeau peste ochi, o voce îmi spuse: „Vezi, de ce nu mă ia Dumnezeu la El încă? Ştie că mai vreau să stau cu voi, să vă văd cum aţi crescut şi v-aţi aşezat, să vă ascult poveştile. Ştie că nu m-am săturat de voi.” Era vocea decanei de vârstă a familiei, o voce venită dinăuntrul unui trup martor a 88 de primăveri. Era buni Victoria.