Iulie, 2007

M-am angajat. Fac un drum. Îl asfaltez mai exact. Drumul din proiect ce trebuie asfaltat e lung şi parcurge două judeţe. Drumul îl cunosc. În el sunt înglobaţi şi cei 7 km, distanţa dintre oraşul unde mergeam la şcoală şi casa lui tata, casa lui buni şi moşu, a unchilor şi mătuşilor mele, toate în acelaşi sat. Vreau să fie cel mai bun drum posibil, cu cel mai bun asfalt care a existat pe faţa pământului. Şeful meu e portughez. Aflu că înaintea lui era un alt şef portughez care a plecat înapoi în ţara lui după 5 luni. Nu ştiu de ce. Şeful meu portughez e mic de statură, negricios, durduliu, respiră cam greu, mereu preocupat sau doar în iminenţa unui infarct. Îmi spune că îi plac oamenii de aici, muncitorii, dar nu-i înţelege pe cei din conducere, şefii români. La şedinţele cu consiliul judeţean refuz să îi traduc înjurăturile. La şedinţele cu muncitorii care vin la birouri, pun de-o grevă cerând bonuri de masă, refuz să-i traduc înjurăturile. Vine Crăciunul şi aflu dintr-un email că şeful meu portughez şi-a dat demisia, renunţând la proiect motivând că nu s-a adaptat fiind prea departe de familia lui din Portugalia. Vine următorul şef portughez. Acestuia nu-i traduc înjurăturile, pentru că le ştie. Îşi dă demisia după 3 luni. Capitulez şi eu. Îmi trimit demisia prin email primului meu şef portughez, apoi celui de-al doilea şef portughez care-a stat 3 luni, cât şi viitorului posibil şef portughez care avea să-şi facă apariţia de pe-o zi pe alta. Proiectul acumulează întârzieri, mai întâi săptămâni, apoi luni, apoi ani.

Martie, 2008

M-am angajat din nou. Fac o fabrică nemţească, a doua de aici, prima pentru mine. Văd cum la câţiva metri de geamul din biroul aflat în containerul meu de şantier se sapă, se toarnă fundaţie, se ridică stâlpi, se pun grinzi, se face acoperişul, se fixează panourile sandwich, se trag conducte, se izolează, se fac instalaţii mecanice, sanitare, electrice… Totul în vreo patru limbi: română, maghiară, germană şi engleză. Am un şef român la Cluj şi unul olandez la Bucureşti. Şi trei diriginţi de şantier, doi dintre ei nevorbitori de limbi străine. Plus şefii din Germania, pe care îi ştiu din emailuri, dar curând îi cunosc şi la faţă căci vin tot la o lună şi jumătate să inspecteze lucrările şi ritmul de lucru. Mă plâng constant prin emailuri şefului român de la Cluj de vechimea demnă de muzeu a calculatorului şi a imprimantei cu care lucrez. Pe vechiturile acestea, traducerile dispoziţiilor de şantier, revizii, emailuri îmi consumă nervii şi saliva. Copiatul planselor de la proiectanţi sau mărirea unui detaliu de execuţie se fac prin vecini, la fabrica cealaltă, dacă vor, au timp şi ne permit. Şeful de la Cluj mă amână. Spune că mă descurc şi aşa. Mă descurc atât de bine încât îmi exersez înjurăturile învăţate la şedinţele la care am participat cândva cu şefii portughezi. Pe şantier apare şeful olandez. Este tânăr şi aflu că face doar interimatul până un altul va fi trimis din Olanda, el luând calea spre America latină unde supervizează nişte şantiere. Îmi vede ustensilele de lucru. Îi spun că mi-am informat şeful direct cu privire la această problemă. Zice că nu i-a forwardat nimeni emailurile mele. Săptămâna următoare găsesc pe birouri în container un calculator mai bun, o multifuncţională şi un plotter. Treabă bună! Fabrica se-nalţă şi terminăm proiectul cu aproape o lună în avans.

Martie, 2012

Sunt iarăşi în câmpul muncii, pe şantier. Fac a treia fabrică nemţească, a doua pentru mine. Şefii mei direcţi sunt români, cinci la număr. Şefii nemţi vin pe şantier o dată la lună. Limbile de pe şantier sunt română şi germană. Engleza apare pe calculator, în emailuri şi scrisori oficiale. Ustensilele mele de lucru sunt mai vechi decât cele avute la şantierul anterior. Preistorice, de pe la sfârşitul anilor ’90. Şefii mei, români şi nemţi, au laptopuri. Lucrările sunt în întârziere din cauza unui constructor neamţ. Neamţul dă vina pe proiectantul român. Proiectantul român dă vina pe subcontractorii români ai neamţului. Subcontractorul român dă vina pe forţa de muncă necalificată, cea calificată, zice el, e plecată în Germania. Forţa de muncă necalificată dă vina pe salariile mici şi pe faptul că n-au mai făcut asemenea instalaţii mecanice. Calificaţii din Germania zic că ei nu vin să repare prostiile necalificaţilor de oriunde. Se fac şedinţe. Şefii nemţi dau în continuu termene limită, apoi termen limită la primele termene limită şi încă un termen limită la ultimele termene limită. Şefii nemţi ai noii fabrici încă nu chiar gata, sunt pe noi, ad litteram. S-au mutat în birouri.
Securitatea e straşnică în noua fabrică. Portarii păzesc şantierul. Mai întâi au păzit gropiile de fundaţie, apoi stâlpii, grinzile, acoperişul, panourile, conductele, izolaţiile, cablurile şi toţi câini care s-au aciuiat pe şantier de la prima terasare a terenului până la festivitatea de inaugurare a noii fabrici. Mă păzesc şi pe mine: să vadă dacă sar câinii la mine dimineaţa când vin cu bicicleta la serviciu sau dacă am buletinul în geantă pentru identificare. Mă păzesc şi când ies de la serviciu verificându-mi geanta ca nu cumva să-mi fi apropriat vreun cablu, vreo izolaţie, vreo conductă, vreun panou, vreo grindă, vreun stâlp. Pe cei care au furat un tambur de cablu electric, în valoare de vreo 6000 lei nu i-au păzit, nici identificat, nici verificat la ieşire geanta sau buletinul.
Lucrările avansează…în întârziere. Şefii nemţi inaugurează fabrica şi aşa. N-am fost invitată la festivitatea de deschidere. M-a păzit cineva.